Publius Aelius Hadrianus (117-138 n. Chr.) şi-a început domnia în împrejurările cunoscute şi a dus o altă politică provincială decât înaintaşul său. El a renunţat la teritoriile cucerite şi provincializate de Traian, aflate dincolo de Eufrat¹, ceea ce a relaxat situaţia încordată din Orient. În Moesia Inferior şi Dacia au apărut însă alte conflicte, şi anume cele cu roxolanii respectiv cu rudele lor din Câmpia Tisei, iazigii. Că romanii aveau deja dinainte raporturi contractuale cu iazigii poate fi considerat sigur. Iazigii participaseră ca aliaţi ai romanilor cel puţin la primul război dacic al lui Traian, după cum rezultă dintr-un pasaj din Cassius Dio², pe când roxolanii se plângeau la începutul domniei lui Hadrian de reducerea subsidiilor din partea romanilor³. Hadrian a rezolvat personal disputa cu roxolanii, probabil prin creşterea subsidiilor. Abandonarea Munteniei şi Moldovei de sud - cucerite de Traian şi anexate în timpul său Moesiei Inferior - a contribuit de asemenea la reducerea presiunii roxolane asupra graniţei de sud-est a Daciei⁴. Partea estică a Olteniei şi colţul sud-estic al Transilvaniei - anterior de asemenea părţi ale Moesiei Inferior - au format o nouă provincie: Dacia Inferior. Dacia traiană a primit numele de Dacia Superior, aşa că Banatul a devenit acum parte a acestei provincii.
Conflictul cu iazigii nu a putut însă fi aplanat cu soluţii paşnice. Caracterul războinic al acestui conflict poate fi dedus într-o oarecare măsură din consecinţele sale în tabăra romană. Guvernatorul consular de atunci al Daciei, C. Iulius Quadratus Bassus, a murit în anul 117 sau începutul anului 118, pe când operaţiunile militare erau deja în desfăşurare⁵. Hadrian a numit un cavaler foarte experimentat, Q. Marcius Turbo, ca guvernator provizoriu simultan al ambelor provincii afectate, adică Dacia şi Pannonia Inferior⁶. Este binecunoscut că Turbo a primit titlul de praefectus Aegypti, pentru ca, în calitate de cavaler, să poată comanda legiunile celor două provincii⁷. "Specialistul" în înăbuşirea unor astfel de revolte⁸ a putut să-i învingă pe iazigi până la sfârşitul anului 118 şi să se dedice poate părţii a doua a misiunii sale în Dacia, respectiv crearea unei a treia provincii dacice în nordul Daciei Superior, cu numele de Dacia Porolissensis⁹. Organizarea acestei provincii în nord-vestul Daciei indică de fapt zona unde se aflase principalul teatru de război şi de unde se aşteptau romanii la eventuale atacuri periculoase viitoare.
În ceea ce priveşte sud-vestul Daciei, acest ţinut a făcut parte din Dacia Superior, de atunci o provincie de rang pretorian cu legiunea a XIII-a gemina la Apulum (Alba Iulia), fiindcă legiunea a IV-a Flavia felix fusese trimisă în Moesia Superior. Nici vechile săpături, nici cele de curând reîncepute în castrul de legiune de la Berzovia nu au adus dovezi incontestabile privind o eventuală continuare a funcţiei militare a acestui castru după plecarea legiunii.
Reorganizarea administrativă şi militară a Daciei la începutul domniei lui Hadrian a însemnat şi schimbări în staţionarea trupelor celor trei noi provincii. Pentru sud-vestul Daciei constatăm prezenţa unor noi unităţi militare. Din Siria au fost aduşi şi opuşi iazigilor - ei înşişi cunoscuţi ca buni luptători cu arcul - arcaşi palmireni. Ca răsplată pentru faptele lor pe câmpul de luptă, palmirenilor li s-a acordat cetăţenia romană ante emerita stipendia. Aceasta rezultă din diplomele militare excepţionale ale Daciei Superior din anii 120¹⁰ şi 126¹¹. Trupa este menţionată în aceste diplome ca un corp de armată încă puţin organizat: Palmyreni sagittarii ex Syria în diplomele anului 120 şi simplu Palmyreni sagittarii în cele din anul 126. În literatura de specialitate s-a dezbătut mult dacă această trupă a fost mai întâi în sud-vestul Daciei, abia apoi împărţită şi aceste părţi trimise în alte părţi ale Daciei sau dacă au fost împărţiţi de la bun început în mai multe părţi etc.¹². Logic ar fi ca aceşti palmireni să fi fost trimişi acolo unde era nevoie de ei în războiul contra iazigilor. Zona periclitată putea să fi fost atunci toată graniţa de vest a Daciei, aşa că localizarea lor în Dacia Superior prin diplome militare priveşte doar locul de sosire oficial de început. Dacia Porolissensis nu exista probabil încă pe atunci¹³, aşa că palmirenii se găseau oficial în Dacia Superior, deşi părţi din ei erau în acţiune în partea de nord a provinciei, deci în viitoarea Dacia Porolissensis. În anii următori, arcaşii palmireni au rămas probabil încă sub comanda superioară a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus, adică al provinciei în care fusereră trimişi iniţial, deşi între timp erau deja împărţiţi probabil în mai multe vexilaţii - sigur la Tibiscum¹⁴ şi Porolissum¹⁵. Partea nordică a Daciei Superior a devenit cândva între 119-123 Dacia Porolissensis¹⁶; partea de trupă palmireană de la Porolissum se găsea acum pe teritoriul noii provincii, dar ea a fost probabil privită până la organizarea sa ca numerus în timpul domniei lui Antoninus Pius, ca parte a "miliţiei etnice" iniţiale, cu loc de staţionare în Dacia Superior, de unde şi autoritatea - mai degrabă nominală - a guvernatorului Daciei Superior asupra lor.
Cel puţin palmirenii din Tibiscum au fost organizaţi ca numerus cândva la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius, fiindcă o inscripţie din Tibiscum, datată printr-o parte palmireană a textului exact între decembrie 159-ianuarie 160¹⁷, menţionează numerus Palmyrenorum de aici. Numerus-ul purta numele întreg de numerus Palmyrenorum Tibiscensium, aşa cum rezultă din unele inscripţii litice şi ştampile tegulare¹⁸. Aceasta a însemnat o unitate suplimentară la Tibiscum, pe lângă deja aici staţionata cohors I sagittariorum. Prin aceasta erau staţionate în acest loc important deja două trupe de arcaşi, o măsură luată special împotriva iazigilor. Palmirenii au avut probabil o bucată de vreme un castru propriu, situat nemijlocit lângă acela al cohortei¹⁹.
Despre alte fortificaţii din Banat nu avem din păcate încă date clare pentru epoca lui Hadrian privind eventuale schimbări ale garnizoanelor sau struicturilor constructive. A fost exprimată părerea că "drumul vestic" şi castrele sale au fost abandonate la începutul domniei lui Hadrian²⁰. Argumentul principal a fost lipsa materialului arheologic databil după domnia lui Traian în castrele de pe acest drum. La situaţia existentă acum 30 de ani se adaugă rezultatele coroborate ale vechilor şi noilor cercetări din castrul de la Vărădia-"Pustă". Într-adevăr, atât rezultatele vechilor, cât şi ale noilor săpături de aici²¹ par să conducă la concluzia abandonării fortificaţiei la începutul domniei lui Hadrian, de când durează ultima monedă în ordine cronologică descoperită vreodată aici, adică din anul 117²². Nici un alt element de datare descoperit până acum la Vărădia nu depăşeşte această datare. Este posibil ca abandonarea acestui drum să nu fi însemnat şi lăsarea teritoriului dintre "drumul vestic" şi cel "estic" în afara provinciei, ci doar renunţarea la controlul prin trupe staţionate permanent pe acest traseu. Un control eficient putea fi realizat în acel timp şi prin prevederile - necunoscute nouă - tratatului de pace dintre Imperiu şi iazigi de după conflictul din 117-118 p. Chr. şi supravegherea teritoriului eventual prin patrule mobile. Nu ştim, pe de altă parte, de când şi cu ce trupe era supravegheat "drumul estic" în această perioadă. Singura trupă auxiliară cunoscută nouă, care eventual mai putea ajunge aici încă în timpul lui Hadrian, era cohors VIII Raetorum, atestată la Teregova prin ştampile tegulare²³, care în anul 129 a dedicat la Inlăceni, în estul Daciei Superior, o inscripţie împăratului Hadrian²⁴. De altfel, o supraveghere a graniţei de pe acest drum, flancat atât spre vest, cât şi spre est de munţi, este greu de imaginat.
În timpul împăratului Antoninus Pius (138-161 p. Chr.) constatăm alte mişcări de trupe. La Tibiscum a fost staţionată o a treia unitate militară, un numerus Maurorum Tibiscensium. Acest numerus provine, ca şi alţi numeri de mauri²⁵ şi ca mai devreme, cele de palmireni, dintr-o unitate iregulară, care este din fericire este atestată de o diplomă militară din anul 158 în felul următor: vexillariis Africae et Mauretaniae Caesariensis qui sunt cum Mauris gentilibus in Dacia Superiore²⁶. Pe fragmentul unei alte diplome, tot din timpul lui Antoninus Pius²⁷ se citeşte în rândul 5 Mauris eq..., ceea ce a fost dezlegat Mauris eq[u(itibus) et pedit(ibus)]. În rândul 6 al diplomei fragmentare, fragment care între timp s-a pierdut, s-a crezut că se că se poate citi SIA SVP, deci [Moe]/sia Sup[eriore]. Pe desenul fragmentului se poate însă la fel de bine citi CIA SVP, deci [Da]cia Sup[eriore], în ciuda rezervelor primului editor al diplomei²⁸. Pentru că şi în acest caz este vorba de un fragment de diplomă din timpul lui Antoninus Pius, putem presupune că aceşti Mauri equites (et pedites?) ar putea fi identici cu Mauri gentiles din anul 158, iar această diplomă să fi avut acelaşi caracter excepţional ca şi acelea pentru arcaşii palmireni din timpul lui Hadrian (v. mai sus). Acordarea cetăţeniei romane unor astfel de "miliţii etnice" era o excepţie şi s-a petrecut probabil şi în acest caz ca răsplată pentru fapte de arme deosebite pe câmpul de luptă.
Cândva după anul 158, aceşti mauri au fost organizaţi în mai mulţi numeri, iar unul din aceştia a fost trimis la Tibiscum. Nu este pe deplin limpede, cu ce ocazie au venit vexillarii Africae et Mauretaniae Caesariensis şi Mauri gentiles în Dacia. În literatura de specialitate, acest fapt este pus pe seama unui război puţin cunoscut al lui Antoninus Pius cu dacii liberi. Conflictul a fost datat fie în anii 155-157²⁹, fie în primăvara-vara anului 158³⁰. Unii specialişti contestă faptul că acest război ar fi avut loc şi se pronunţă, dimpotrivă, pentru un război cu roxolanii la graniţa Daciei Inferior în primii ani ai domniei lui Antoninus Pius³¹. Totuşi, faptul că cel puţin o parte din numeri Maurorum au fost trimişi la graniţa de vest a Daciei Superior - unul, cum s-a văzut, la Tibiscum, alţii la Micia şi Alburnus Maior şi unul la Optatiana, în Dacia Porolissensis³² - pledează pentru o situaţie tensionată în această parte a provinciei. În această ordine de idei, cred că nici palmirenii din Tibiscum nu au fost amintiţi întâmplător tocmai la pragul dintre anii 159/160 pentru prima oară ca numerus (v. mai sus). De altfel, se presupune că maurii au fost organizaţi în numeri în acelaşi timp cu palmirenii, adică între 158-160³³.
La Tibiscum s-a ridicat probabil în acest timp sau puţin mai târziu marele castru de piatră, care să adăpostească de data aceasta toate trupele care se găseau aici: cohors I sagittariorum, numerus Palmyrenorum Tibiscensium, numerus Maurorum Tibiscensium³⁴. O inscripţie datată în anul 165, găsită în principia castrului mare, ridicată de cohors I sagittariorum³⁵ atestă existenţa castrului cel târziu în acest an. Nu se ştie cum erau repartizate toate aceste unităţi în castru. Forma deosebită a fortificaţiei (planul nu este dreptunghiular, v. fig. 7) s-ar putea explica prin faptul că acest castru a înglobat cele cel puţin două castre preexistente, contemporane şi nealiniate unul faţă de celălalt. Castrul mare a folosit zidul de vest al castrului de numerus (?) ca parte a zidului său de pe aceeaşi latură³⁶.
Din timpul împăratului Antoninus Pius provine şi o inscripţie imperială de la Mehadia³⁷. Altarul nu s-a păstrat din păcate întreg, lipsindu-i tocmai partea inferioară, unde ne-am aştepta la dedicant. Inscripţia, care a fost găsită la începutul sec. XIX în castrul de la Mehadia, atestă aşadar o prezenţă militară acolo în anul 160 (puterea tribuniciană a XXIII-a a lui Antoninus Pius), dar unitatea rămâne din păcate necunoscută.
Cohors V Gallorum et Pannoniorum equitata, care staţiona la Pojejena (v. cap. II, sub Pojejena), nu apare pe nici una din diplomele Daciei din timpul lui Antoninus Pius. Ea se regăseşte însă diplome pentru trupele Moesiei Superior din anii 156/157, 155/159, 160 şi 161³⁸. S-a presupus trimiterea cohortei în Moesia Superior sau chiar sosirea ei la Pojejena abia în timpul lui Marcus Aurelius³⁹. Fiindcă ea apare mai târziu, în anul 179, din nou între cohortele Daciei (Superior) (v. mai jos), o altă explicaţie este poate mai verosimilă, adică faptul că guvernatorul Moesiei Superior a putut într-o anumită perioadă - poate doar în timpul lui Antoninus Pius - să aibă autoritate şi asupra malului stâng al Dunării⁴⁰.
Nu deţinem alte informaţii privind schimbări în sistemul defensiv al Daciei de sud-vest în timpul lui Antoninus Pius.
Sub Marcus Aurelius (161-180 p. Chr.) şi provinciile dacice - în special două dintre ele, Dacia Superior şi Dacia Porolissensis - au fost afectate de războaiele "marcomanice". În această regiune, duşmanii au fost desigur iazigii, care se alăturaseră coaliţiei antiromane⁴¹. Poate fi considerat sigur faptul că sud-vestul Daciei Superior a fost unul din teatrele de război. Este binecunoscut faptul că, în perioada 168-170, operaţiunile de război au fost conduse în acest teritoriu de către M. Claudius Fronto. Acesta fusese numit iniţial guvernator al Moesiei Superior, apoi al Moesiei Superior şi Daciei Apulensis simultan, apoi al celor trei (?) Dacii, ca la sfârşit să conducă cele trei provincii Dacia şi Moesia Superior⁴². Diferitele misiuni ale lui Fronto reflectă etapele succesive ale conflictului (defensivă - ofensivă - defensivă)⁴³. Se presupune că duşmanii au pătruns în această secvenţă de timp în Dacia (Superior) prin Banat şi au ajuns chiar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa⁴⁴. Există într-adevăr atestări epigrafice de la Tibiscum, în care de exemplu un cetăţean a ridicat o inscripţie lui Iuppiter Optimus Maximus Conservator fiindcă effugerit periculum⁴⁵. În timp ce această inscripţie nu se poate data suficient de precis, o alta, de la Sarmizegetusa, dedicată lui Marcus Aurelius, atestă că oraşul a fost ancipiti periculo virtutibus restituta⁴⁶. Templul lui Liber Pater din acelaşi oraş, care se afla în afara zidurilor acestuia, a suferit - probabil tot acum - distrugeri a vi hostium⁴⁷. Faptul că nu numai Dacia de sud-vest a fost atacată este dovedit de tăbliţele cerate ascunse la Alburnus Maior, în districtul minelor de aur: ultima tăbliţă în ordine cronologică datează din 29 mai 167⁴⁸. De asemenea, faptul că legiunea a V-a Macedonica a fost trimisă în acest timp la Potaissa, în Dacia Porolissensis (168)⁴⁹ arată că şi această provincie dacică a fost afectată de război.
Nu ştim exact în ce măsură a fost afectat sud-vestul Daciei de către duşmani. Se presupune că, dacă aceşti duşmani au ajuns chiar până la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, sistemul defensiv din Banat şi de pe valea Mureşului a căzut⁵⁰. În Tibiscum s-a putut constata distrugeri atât la zidurile castrului⁵¹, cât şi în vicus-ul militar⁵², fără a le putea data exact. Şi în marele castru de la Micia au fost constatate distrugeri⁵³, ceea ce înseamnă că posturile de pază de pe drumul din valea Mureşului - probabil cu efective slabe - nu au putut rezista atacatorilor.
Unele informaţii indirecte despre împrejurările războiului în această regiune ar putea fi poate obţinute din unele prevederi ale diverselor tratate de pace dintre romani şi barbari. Astfel aflăm că iazigii le-au părut romanilor într-o anumită etapă a războiului, mai periculoşi decât ceilalţi duşmani, fiindcă lor li s-a impus - probabil în 175, când iazigii au cerut pace - condiţii de pace mai grele decât, de exemplu, marcomanilor. Iazigii erau, potrivit acestui tratat, obligaţi să respecte - în afară de condiţiile impuse şi celorlalte populaţii - o zonă de siguranţă lipsită de aşezări în faţa Dunării de două ori mai mare decât celelalte popoare⁵⁴. Fiindcă iazigii le-au fost totuşi, după acest tratat, de mare ajutor romanilor (între altele probabil şi prin cei 8000 de călăreţi pe care i-au pus la dispoziţia Imperiului)⁵⁵, le-au fost acordate unele înlesniri ale condiţiilor tratatului. Ei erau obligaţi totuşi să respecte unele reguli privind adunările lor - care probabil erau supuse aprobării romanilor şi supravegheate de aceştia⁵⁶ - şi nu aveau voie să-şi folosească propriile bărci pe Dunăre; de asemenea nu le era permis să acosteze pe insulele Dunării. Totuşi li s-a permis să practice comerţul cu roxolanii prin Dacia, dacă obţineau aprobarea guvernatorului acestei provincii⁵⁷. Zona deosebit de mare pe care iazigii trebuia să o păstreze liberă până la Dunăre, ar putea însemna că ei, ca un popor de excelenţi călăreţi, puteau să ia prin surpindere mai repede decât alţii apărarea romană a graniţei. Făcuseră acest lucru, probabil, şi în timpul războiului. Că nu mai aveau voie să-şi folosească bărcile pe Dunăre şi li s-a interzis acostarea pe insulele fluviului ne duce la presupunerea că aceste lucruri erau practici uzuale. Romanii vroiau probabil să evite în viitor ca iazigii să prindă cheag pe aceste insule de importanţă strategică, de unde se putea controla o bună parte din circulaţia navală pe Dunăre. Asemenea insule existau - există şi azi - atât pe sectorul pannonic, cât şi pe cel al Moesiei Superior-Daciei al fluviului. Este probabil că iazigii au iniţiat şi în timpul războiului acţiuni ostile de pe Dunăre şi de pe insulele acesteia. Pe aceste insule, aflate în faţa graniţei, avuseseră loc probabil şi adunări şi târguri neautorizate⁵⁸, ceea ce a putut să constituie de asemenea un motiv al acestor măsuri din partea romanilor.
În orice caz, romanii au tras unele concluzii din aceste evenimente. În afară de trimiterea legiunii a V-a Macedonica la Potaissa, cele trei provincii dacice, de sine stătătoare de la Hadrian, au fost unite sub conducerea unui singur guvernator. Acesta dispunea de două legiuni şi era în consecinţă un vir consularis. Cele trei provincii dacice au reprezentat de atunci doar districte financiare sub numele de Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis - aşadar doar provincia nordică şi-a păstrat mai departe numele iniţial şi ca district financiar - dar se pare că vechile denumiri Dacia Superior şi Dacia Inferior au continuat să existe, atunci când era vorba de a înşira trupele după districtele militare pe diplome. Diploma din 1 aprilie 179 atestă supravieţuirea denumirii de Dacia Superior într-o vreme în care viitorul împărat P. Helvius Pertinax era guvernator al Daciei - deci al celor trei provincii dacice de mai înainte⁵⁹. Guvernatorii purtau în orice caz titlul de legatus Augusti pro praetore Daciarum trium sau de consularis III Daciarum, ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că ei exercitau imperium şi jurisdicţia în toate provinciile dacice anterior distincte, iar pe de altă parte, că existau încă trei districte militare⁶⁰. Deosebirea - esenţială - era deci că toate teritoriile dacice erau acum în subordinea legatului de rang consular⁶¹.
În ceea ce priveşte trupele auxiliare din Dacia de sud-vest, un izvor important este tocmai menţionata diplomă din anul 179. Documentul enumeră unele trupe din Dacia Superior, din care unele fuseseră deja staţionate în Banat. Astfel este cohors V Gallorum et Pannoniorum equitata, cohorta de la Pojejena. Putem presupune că această cohortă a fost pe mai departe staţionată în castrul ei (v. mai sus). O altă cohortă din această zonă care apare de asemenea în diploma din anul 179 este cohors I Vindelicorum milliaria c.R. pia fidelis. În lumina ultimelor rezultate ale săpăturilor din castrul de la Vărădia, pare tot mai improbabil ca ea să mai fi staţionat la această dată în acest castru (v. cap. II, sub Vărădia)⁶².
Nici la Tibiscum nu avem indicii pentru o schimbare a garnizoanei în timpul lui Marcus Aurelius, după ce, la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius, numerus Maurorum Tibiscensium se alăturase trupelor deja staţionate acolo: cohors I sagittariorum şi numerus Palmyrenorum Tibiscensium (v. mai sus). Din păcate, trupa de arcaşi nu apare pe nici o diplomă militară cunoscută a Daciei.
La Teregova putem conta pe prezenţa pe mai departe a cohors VIII Raetorum. Această trupă apare pe diploma din 179 între cohortele Daciei Superior⁶³ şi nu există un motiv de a presupune o schimbare de loc de staţionare în aceast timp.
Trimiterea cohors III Delmatarum - pentru prima oară menţionată în diplome militare în acest an 179 - la Mehadia a fost presupusă abia pentru perioada războaielor "marcomanice"⁶⁴. Aceasta este desigur doar o posibilitate, fiindcă inscripţiile databile ale acestei cohorte de la Mehadia provin din sec. III⁶⁵. Ştampilele ei tegulare au fost găsite în Mehadia, cu excepţia unui exemplar de la Moldova Nouă, pe Dunăre⁶⁶. Astfel putem să presupune cu un anumit grad de siguranţă că această cohortă a staţionat în timpul lui Marcus Aurelius la Mehadia.
Relativ puţinele puţinele date de care dispunem despre sistemul defensiv din sud-vestul Daciei în timpul războaielor "marcomanice" conduc la concluzia prudentă că aceste războaie nu au provocat schimbări esenţiale în distribuirea trupelor auxiliare din această regiune⁶⁷. Lăsarea la vatră a soldaţilor auxiliari inclusiv din trupe din sud-vestul Daciei în anul 179 înseamnă că la acea vreme pericolul direct pentru aceste ţinuturi trecuse. Într-adevăr, tratatul definitiv de pace al romanilor cu iazigii este datat în anul 179⁶⁸.
Alte tratate de pace cu duşmanii din nord au fost încheiate, după cum se ştie, după moartea lui Marcus Aurelius de către fiul său Commodus (180-192 p. Chr.)⁶⁹. Nici unul din aceste tratate nu pare să privit direct sud-vestul Daciei. Cei 12000 de daci cărora guvernatorul Daciei C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes le-a promis - şi poate le-a şi acordat - receptio⁷⁰ în provincie par mai degrabă să fi locuit la nord-vest sau nord de Dacia romană⁷¹.
Destul de neclare sunt o expeditio Sarmatica şi o expeditio Burica ale lui Commodus, care ar fi avut loc în anul 185⁷². O expediţie de pedepsire împotriva iazigilor pare totuşi să fi avut loc, probabil din cauza expediţiilor de pradă ale unor grupuri mai mici în provinciile învecinate, aşa cum le atestă unele inscripţii din Pannonia⁷³.
În ceea ce priveşte Dacia, aceste lupte împotriva iazigilor par să fi fost conduse de două personalităţi, care mai târziu au devenit faimoase: L. Pescennius Niger şi D. Clodius Albinus⁷⁴. I. Piso presupune un guvernorat în Dacia al lui Pescennius Niger în anii ?182-?183/184⁷⁵. Clodius Albinus ar fi fost în aceeaşi perioadă (?182-?184) legat al legiunii V Macedonica de la Potaissa⁷⁶. Aceasta ar putea însemna - având în vedere locul de staţionare al legiunii - că centrul de greutate al luptelor nu s-a găsit în faţa graniţei sud-vestice, ci a celei nord-vestice a Daciei (adică în faţa Daciei Porolissensis)⁷⁷.
Nu există informaţii despre schimbări în structura sau localizarea trupelor auxiliare din sud-vestul Daciei sub Commodus, poate tocmai pentru că în această zonă nu mai avut loc evenimente deosebite din punct de vedere militar.