În tratarea temei "Armata în sud-vestul Daciei romane" am încercat să supun informaţiile existente unei analize cât mai obiective. Informaţiile mai vechi şi mai noi au fost luate în considerare şi evaluate critic, pentru a obţine o imagine cât mai coerentă şi articulată posibil a armatei romane din partea sud-vestică a Daciei. Am folosit diferite tipuri de izvoare - literare, epigrafice, arheologice - în măsura în care ele există. De asemenea, am încercat să fac comparaţii cu alte zone de graniţă ale Imperiului Roman, acolo unde analogiile respective pot să contribuie la o mai mare limpezime a acestei imagini.
Plecând de la relaţiile daco-romane în ultimul secol înainte de cucerirea Daciei (106 p. Chr.), am schiţat începuturile sistemului defensiv roman din această parte a Daciei, cu convingerea că înţelegerea şi constatarea corectă a genezei sistemului este o condiţie sine qua non pentru definirea şi descrierea lui în toate elementele şi funcţiile sale de-a lungul întregii sale existenţe.
Examinarea sistemului militar a fost făcută cronologic, în unele etape, care nu au fost stabilite arbitrar, ci prezintă o anumită coerenţă şi consistenţă interioară. Din această abordare a faptelor în plan diacronic a rezultat o imagine a unui sistem care a suferit în unele etape schimbări importante (ca de exemplu la începuturile sale, sub Traian, în epoca lui Hadrian sau în cea a lui Antoninus Pius), dar şi etape în care schimbările au fost minore sau chiar au lipsit (cum au fost perioada lui Commodus sau a Severilor). Schimbările din sistem au constat din redislocări de trupe şi abandonări ale unor fortificaţii (la începutul domniei lui Hadrian), aduceri de noi trupe în sud-vestul Daciei (sub Hadrian şi Antoninus Pius), nu însă şi schimbări ale principiilor de bază ale modului în care era conceput rolul armatei în zonă. Această din urmă trăsătură este, de altfel, una generală, existentă în întreg Imperiul Roman, în ciuda unor "avertismente" severe primite de romani în conflicte cum au fost războaiele "marcomanice". Schimbările cu adevărat fundamentale ale armatei romane şi sistemelor defensive au fost făcute abia odată cu apariţia tetrarhiei şi dominatului, când Dacia romană nord-dunăreană încetase să existe ca provincie.
Una din problemele esenţiale ale temei acestei cărţi a fost (şi rămâne încă) traseul graniţei provinciei Dacia şi - totodată - a Imperiului Roman în sud-vestul acestei provincii. În abordarea acestei probleme am pornit de la o premisă de bază, şi anume că într-o provincie imperială, de graniţă cu "Barbaricum-ul", graniţa provinciei în sensul de teritoriu organizat potrivit legilor romane coincide în mare măsură cu teritoriul conturat de ultimele linii de fortificaţii cu trupe de sine stătătoare (legiones, alae, cohortes, numeri) de la marginile provinciei. Acest teritoriu este acela în care sunt stabilite prin lege (lex provinciae, forma provinciae) relaţiile de proprietate funciară şi, odată cu ele, regimul juridic şi fiscal al diferitelor zone intra provinciam. Dacă privim noţiunea de provincia din punct de vedere al domeniului de competenţă al guvernatorului respectiv, zona acestuia de acţiune şi responsabilitate putea şi trebuia să se întindă şi dincolo de teritoriul definit mai sus, respectiv în acea parte de "Barbaricum" care se afla în faţa graniţelor provinciei organizate.
Potrivit acestor definiţii, provincia Dacia în sens de teritoriu organizat s-a întins - în partea ei sud-vestică - probabil în prima fază (epoca lui Traian) până la drumul cu fortificaţii Lederata-Arcidava-Berzobis-Tibiscum, deci a inclus doar Banatul de est. După cum am arătat în capitolul V, acest fapt a putut fi determinat de mai mulţi factori, printre care cel că acesta a fost unul din traseele de pătrundere ale armatelor romane în regatul dac, atât în expediţia lui Tettius Iulianus, cât şi, mai ales, în cea condusă de însuşi Traian. Alegerea acestui drum nu a fost întâmplătoare, el fiind la limita între Banatul de est, mai înalt şi cel de vest, mai jos şi în mare parte impracticabil din cauza condiţiilor geografice (mlaştini, zone de tip deltă etc.). După organizarea provinciei Dacia, vestul Banatului nu a fost inclus în teritoriul ei tocmai din considerentele expuse mai sus.
Nu este încă limpede ce s-a întâmplat cu graniţa militară de sud-vest a Daciei la începutul domniei lui Hadrian, când, după toate indiciile de până acum, fortificaţiile de pe acest drum - denumit de mine "drumul de vest"- au fost abandonate de armata romană. Nu ştim ce repercursiuni a avut această retragere asupra teritoriului Banatului de est şi cum s-a asigurat securitatea graniţei sud-vestice începând cu acest moment (prin tratate cu populaţiile barbare din faţa graniţei?). Putem detecta însă o altă urmare probabilă a acestei măsuri în partea romană, şi anume mărirea tocmai la începutul domniei lui Hadrian a centrului militar de la Tibiscum (prin adăugarea la cohorta existentă aici a formaţiunii de palmireni care va deveni ulterior numerus Palmyrenorum Tibiscensium). Centre militare similare ca mărime şi număr de soldaţi au mai fost constituite în acelaşi timp şi pe restul graniţei de vest a Daciei: la Micia prin alăturarea, la începutul domniei lui Hadrian, a ala I Hispanorum Campagonum la cohors II Flavia Commagenorum, aflată de la începutul provinciei la Micia; la Porolissum, de asemenea prin adăugarea la trupele de acolo, tot acum, a formaţiunii de palmireni, devenită ulterior numerus Palmyrenorum Porolissensium. Ceva mai târziu, cândva între anii 126-133 a fost mărit şi castrul de la Bologa pentru a putea adăposti cohors I Aelia gaesatorum milliaria alături de cohors II Hispanorum scutata Cyrenaica, deja staţionată acolo.
Întrebarea dacă unul sau mai multe din valurile de pământ din Banat au putut reprezenta - într-o fază a lor - o marcare vizibilă, pe teren, a teritoriului inclus în provincie nu poate primi încă un răspuns univoc. Dacă răspunsul ar fi pozitiv, ar trebui să răspundem la alte întrebări conexe, cum ar fi dacă acest(e) val(uri) se datează chiar de la începutul creării provinciei sau ulterior, dacă a(u) fost construit(e) ca urmare a unei decizii ca aceea de a abandona fortificaţiile de pe "drumul de vest" Lederata-Berzobis-Tibiscum etc. Pentru a putea rezolva aceste probleme va fi nevoie de cercetări arheologice susţinute pe aceste valuri; este îmbucurător faptul că o astfel de săpătură s-a realizat în anul 2004 asupra unui val din apropierea Timişoarei (v. cap. V, nota 64 din prezenta carte), ceea ce poate fi un început în elucidarea aspectelor expuse mai sus.
Sistemul militar din sud-vestul Daciei romane a avut două funcţii principale. Prima a fost de a supraveghea graniţa provinciei (şi, totodată, a Imperiului) în această zonă şi a doua, de a asigura în condiţii de securitate căile de comunicaţie ale provinciei cu restul Imperiului Roman, prin Moesia Superior. Este semnificativ că această din urmă funcţie a fost menţinută, potrivit monumentelor epigrafice descoperite pe "drumul de est" Dierna- Tibiscum şi datate după mijlocul sec. III p. Chr. (v. mai sus, cap. IV), până la abandonarea oficială a Daciei sub împăratul Aurelian.