Cartea pe care am plăcerea să o însoÅ£esc cu câteva cuvinte de început confirmă încă o dată cât de înÅŸelătoare pot fi aparenÅ£ele. Banatul roman crează impresia unui spaÅ£iu suficient de cunoscut. De pe la sfârÅŸitul secolului al XVII-lea ÅŸi din secolul al XVIII-lea, începând cu un Marsigli ÅŸi un Griselini, cărturari eminenÅ£i semnalează ruinele romane. Preocupările continuă pe parcursul secolului al XIX-lea, chiar dacă, spre sfârÅŸitul acestui veac ÅŸi în primele decenii ale secolului XX arheologia bănăţeană se orientează mai curând spre preistorie. ÃŽn a doua jumătate a veacului XX se înmulÅ£esc cercetările arheologice în situri romane, se înfiinÅ£ează noi colecÅ£ii ÅŸi muzee, apar anuare ale muzeelor, sesiuni ÅŸtiinÅ£ifice periodice, se publică lucrări de sinteză ÅŸi monografii, totul creînd impresia unei efervescenÅ£e a cercetării, cu rezultate pe măsură. Analizată îndeaproape, aÅŸa cum face Eduard Nemeth, situaÅ£ia este alta: exceptând Tibiscum, care a fost ÅŸi este în continuare intens cercetat, în toate celelalte situri romane săpăturile au fost sporadice, cu pauze lungi între campanii, cu schimbarea frecventă a arheologului, cu publicaÅ£ii sumare. Cercetările arheologice din Banatul roman au fost nu doar insuficiente ci ÅŸi, uneori, cu rezultate neconcludente. La această stare de fapt a cercetării se adaugă, pentru Banatul roman, una din "problemele" istoriei provinciei Dacia: graniÅ£a vestică. Or, graniÅ£a este în conexiune evidentă cu armata romană ÅŸi cu sistemul defensiv prin Banat, astfel încât autorul nu putea în nici un chip să ocolească “problema". Dificultatea opÅ£iunii în privinÅ£a graniÅ£ei de vest, prin Banat, a provinciei Dacia are o dublă sorginte: insuficienÅ£a cercetărilor arheologice (ca puncte investigate ÅŸi continuitate în cercetare) ÅŸi înÅ£elegerea parÅ£ială a aspectului ÅŸi funcÅ£iunilor limesului roman, prea adesea asemuit eronat doar unei graniÅ£e moderne. Autorul a procedat deci prudent, acceptând starea cercetării, expunându-ÅŸi opiniile cu corectitudine, evitând poziÅ£iile insuficient fondate într-o zonă unde, oricum, ipotezele sunt încă, în mod necesar, numeroase.
Premisele istorice ale studiului de faţă se găsesc în relaţiile daco-romane din întâiul secol al erei creştine, de la primele acţiuni romane în nordul imediat al Dunării până la conflictele din vremea lui Domitian şi Traian. Interesante ni se par ipotezele referitoare la prezenţa unor garnizoane romane pretraianice la Vărădia, punctul "Chilii" şi la Surducul Mare. Totodată, este posibil ca prima fază a castrului mic tibiscens să dateze din perioada dintre cele două războaie dacice ale lui Traian.
ÃŽn organizarea ÅŸi funcÅ£ionarea sistemului defensiv roman prin Banat autorul deosebeÅŸte fireÅŸti etape cronologice, ÅŸi anume: etapa I – epoca lui Traian, apoi perioada dintre începutul domniei lui Hadrian ÅŸi până la războaiele marcomanice inclusiv, ultima etapă începând cu Severii ÅŸi încheindu-se cu sfârÅŸitul epocii romane în Dacia. Pentru desemnarea celor două linii de fortificaÅ£ii romane care străbat Banatul Eduard Nemeth foloseÅŸte termenul de "drumul de vest" – care porneÅŸte de la Lederata, ÅŸi "drumul de est" - care porneÅŸte de la Dierna, ambele unindu-se la Tibiscum. Această terminologie este dintru început elocventă pentru concepÅ£ia autorului despre "linii de fortificaÅ£ii", "limes", ori "drum supravegheat"..
Unele fortificaÅ£ii de pe drumul de vest datează încă din vremea războaielor cu Decebal. Posibilele faze traianice au lăsat însă urme puÅ£ine ÅŸi nu totdeauna clare. Ele sunt prezente la Banatska Palanka, ipotetic la VârÅŸeÅ£, bine documentate la Vărădia (remarcate inclusiv în recentele cercetări arheologice de acolo ale autorului), apoi la Surducul Mare. Berzovia, castru legionar traianic, este garnizoana legiunii IV Flavia Felix. Rămâne sub semnul întrebării existenÅ£a unor castre din timpul lui Traian pe "drumul de est". La OrÅŸova nici măcar dovezi clare de castru nu avem. La Mehadia, după unii cercetători faza de pământ a castrului ar fi dovedită de existenÅ£a valului. Dar un val de pământ care "susÅ£ine" incinta de piatră nu înseamnă neapărat o fază de pământ. La Teregova noile cercetări ar putea aduce precizări cronologice. Primul castellum de la Tibiscum ar data din anii 102 – 105, dar Tibiscum se află la întâlnirea dintre "drumul de est" ÅŸi cel "de vest".
Pentru situaÅ£ia din Banat începând cu domnia lui Hadrian, autorul este pus în faÅ£a unei dileme: a fost ori nu părăsit "drumul vestic" ? Argumentul arheologic, care pledează pentru abandonarea castrelor de pe linia de apărare vestică după Hadrian – ceea ce poate fi urmarea numai a stadiului cercetărilor – este contracarat de argumentul logic: părăsirea drumului de vest ar fi lăsat Dacia sud-vestică descoperită, adică tocmai partea de interes economic a Banatului. Pe de altă parte nu există indicii clare că "drumul de est" ar fi putut, sub Hadrian, să preia rolul de apărare.
Sunt prezentate în carte relaţiile romanilor cu iazigii lângă Dunăre şi pe insulele Dunării. Războaiele marcomanice n-au făcut modificări mari în dispunerea trupelor din Banat, iar tratatele de pace încheiate de Commodus nu par să privească Dacia de sud-vest. Expeditio Sarmatica din 185 a fost, probabil, o expediţie de pedepsire a sarmaţilor iazigi.
Sub Septimius Severus se cunosc puţine mişcări de trupe în Banat. Vizita lui Caracalla este fără legătură cu Dacia sud-vestică, ea a avut ca ţintă Dacia Porolissensis. Inscripţia din 213 de la Iaz-Tibiscum, din templul lui Apollo, pe care este menţionat numele împăratului, trebuie corelată cu boala lui Caracalla, motiv pentru care acesta s-a adresat mai multor temple. Puţine ştiri epigrafice deţinem din castrele din Banat în vremea domniilor lui Maximin Tracul şi Gordian III. Sub Filip Arabul este foarte clar că problemele de apărare ale provinciei Dacia vizau cu precădere spaţiul sud-estic (Oltenia, estul Transilvaniei), pericolele venind dinspre carpi şi goţi.
În vremea lui Valerian şi Gallienus "drumul de est" funcţionează, asigurând legătura dintre Dacia şi Moesia Superior. În schimb, în această perioadă nu există ştiri despre "drumul de vest" ori despre fortificaţiile de supraveghere de pe valea Mureşului. După Aurelian fortificaţii există la Pojejena şi Gornea, iar la Mehadia o fortificaţie târzie nu este sigură.
Un însemnat capitol este acela dedicat graniÅ£ei de sud-vest a Daciei. EsenÅ£ialul cărÅ£ii în acest domeniu se poate exprima astfel: nu era o necesitate pentru Traian să ocupe Banatul de vest pentru că: a) iazigii se aflau, la acea dată, numai la nord de MureÅŸ; b) nu existau fortificaÅ£ii dacice spre sud de MureÅŸ; c) zona era mlăştinoasă, ceea ce asigura o "pază" naturală; d) Banatul de vest nu era "interesant" din punct de vedere economic. Rezultă că în timpul războaielor dacice ale lui Traian vestul Banatului până la Tisa nu a fost ocupat. Elocvente ni se par comparaÅ£iile cu alte zone ale Imperiului roman. Sub Hadrian, graniÅ£a răsăriteană a Imperiului, prin Arabia ÅŸi Siria, se trasează paralel cu o linie fortificată care avea în realitate rolul de a supraveghea drumul. GraniÅ£a sudică a provinciilor africane nu era aceea crezută cu câteva decenii în urmă, ca o linie fortificată continuă. Asemenea "graniÅ£e" supravegheau drumurile ÅŸi punctele obligatorii de trecere (oazele). Prin urmare graniÅ£a vestică prin Banat – sub Traian - urma traseul drumului de vest până la Tibiscum, de acolo fiind două posibilităţi, nouă părându-ni-se mai probabilă trecerea prin Micia decât cea prin Bulci.
Din punct de vedere al competenţei guvernatorului provincia se putea întinde şi în vestul Banatului până la Tisa (revelator este pasajul din Tacitus care vorbeşte despre competenţa politico-militară a guvernatorilor asupra unor externae gentes). Pe Tisa această competenţă s-ar fi întâlnit cu competenţa similară a guvernatorului Pannoniei Inferior. Popoarele din faţa graniţelor erau privite ca părţi al Imperiului Roman, dar nu ca ale unei provincii organizate.
Cine aşteaptă de la această lucrare rezultate definitive pentru problemele controversate ale istoriei Banatului sub romani, va fi probabil dezamăgit. Autorul se lasă condus de meditaţia carteziană dubito, ergo cogito. Scris cu competenţă, studiul nu marchează un final de drum, ci câţiva paşi înainte: de cartea colegului Eduard Nemeth istoriografia actuală va trebui să ţină seama.


Prof. univ. dr. Mihai Bărbulescu