Problematica complexă rezultată din studierea originii şi evoluţiei acestui grup cultural, considerat de factură sudică şi stând la baza genezei culturii Petreşti, impune în acelaşi timp şi acordarea unei atenţii deosebite studiului industriei litice cioplite. Secvenţa stratigrafică de la şantierul Alba Iulia – Lumea Nouă este formată din următoarele orizonturi culturale: Vinća B-C – Lumea Nouă – Foeni – Petreşti – Coţofeni.

Orizontul cultural Foeni este într-o fază avansată de evoluţie datată între 4690-4450 cal BC, C14 AMS.

Studiul materialului litic pe două direcţii, una petrografică despre materia primă utilizată şi identificarea zonelor-sursă (au fost identificate 3 zone diferite) şi una tehno-tipologică (au fost identificate 2 grupe tipologice: grupa gratoarelor şi inserţii seceră), ne dezvăluie o comunitate umană aflată într-o deplasare şi evoluţie teritorială.

Reconstrucţia traseului de pătrundere a acestor comunităţi a dezvăluit zonele centrale, sudice, vestice şi nordice ale Banatului ca arii de tranzit, iar, după acestea, cursul râului Mureş. Industria litică analizată aici are două caracteristici majore: (1) utilizarea unei materii prime de o proastă calitate după pierderea contactului cu zonele-sursă iniţiale şi (2) exploatarea şi reutilizarea matriţelor este abandonată sau se află într-un stadiu ineficient, din cauza lipsei materiei prime de bună calitate.

The complex problem resulted from the study of the origin and evolution of this cultural group, with southern origin, witch stands at the base of Petreşti culture, imposes in the same time an analytical study about lithic industry. The stratigraphic sequence from Alba Iulia – Lumea Nouã site is formed from the following cultural horizons: Vinèa B-C – Lumea Nouã – Foeni – Petreşti – Coţofeni.

Foeni cultural horizon it’s in an advanced phase of evolution dated between 4690-4450 calBC, C14 AMS.

The study of the lithic material on two directions, a petrographical one regarding the raw material used and the identification of the source areas (3 different areas have been identified) and a techno-typological one (2 typological groups have been identified: endscrapers and sickle insertions) reveals us a human community being in a territorial movement and evolution.

The reconstruction of the penetration route of these communities has the central-south-western and northern Banat areas as transit zones, and after these the Mureş river course. The lithic industry analyzed here has two major characteristics: (1) the use of some bad quality raw materials after loosing the contact with the initial source areas and (2) the exploitation and the reutilisations of the blanks being in an inefficient or abandoned stage, due to the absence of the good raw material.

Studiul de faţă sare ca subiect comunicarea în Eneoliticul Mijlociu şi Târziu în lumina distribuţiei spaţiale a vaselor dreptunghiulare, lobate sau de tip Bratislava. Am arătat că principala cauză a intensificării relaţiilor la scară mare a fost Revoluţia secundară a produselor care a înlesnit comunicarea prin introducerea în vastul teritoriu al Europei Centrale şi de sud-est a cabalinelor domesticite şi a carelor, a produselor şi a ideilor. Ambele tipuri de vase au fost distribuite prin migraţiile petrecute la scară mică sau mare, prin războaie sau raiduri, dar şi prin schimburi, comerţ şi achiziţii de produse de prestigiu sau utilitare ca aurul, cuprul, obsidianul, ocrul, scoicile Spondylus şi Glycymeris, sare, flintă. Omogenitatea culturii materiale în timpul celor două perioade amintite trebuie considerată rezultatul unei economii în creştere cauzată de concurenţa asupra resurselor naturale sau a comerţului cu obiecte de prestigiu. Nu trebuie să uităm că relaţiile comerciale intense dintre Lumea Egeei şi Balcani au încetat şi nu vor fi reluate decât la începutul Epocii Bronzului (Tripković 2006, 99). Concluzia este că produsele de prestigiu au intrat sub controlul ierarhiilor locale care nu erau interesate în a le împărţi cu alţii. Într-un sens mult mai larg, vasta circulaţie a vaselor dreptunghiulare, lobate sau de tip Bratislava trebuie considerată drept o încercare de alăturare sau de retragere din mediul socio-cultural şi economic curent prin actul de acceptare, refuz sau negociere, atât la scară micro-, cât şi macro-economică.

Arealul luat în considerare, Câmpia de Vest a României, reprezintă zona de contact a două importante culturi de la finalul epocii cuprului, cultura Baden şi cultura Coţofeni. Principalele obiective urmărite de-alungul studiului sunt: punctarea stadiului actual al cercetărilor, repertorierea siturilor şi analizarea relaţiilor intra şI inter culturale, în vederea stabilirii punctelor de plecare ale unor viitoare studii. Câmpia de Vest corespunde laturii estice a câmpiei joase a Tisei, făcând parte din vasta câmpie a Dunării de mijloc. Limita sa nordică se opreşte la masivele Oaş şi Gutâi, iar în sud ajunge până la graniţa cu Serbia. Către vest este mărginită de graniţa României cu Ungaria şi cu Iugoslavia, iar în est intră în contact cu Dealurile Vestice, pătrunzând în unele locuri, sub formă de „golfuri”, până la marginea Carpaţilor Occidentali.

Existenţa unor descoperiri Baden localizate pe boturi de deal, precum Bulci, Cladova, Cubulcut, Tăşad şi în peşteri, Şuncuiuş, Subpiatră, a determinat includerea în analiza de mai jos şi a siturilor amplasate în golfurile formate de câmpie sau în imediata lor apropiere. Ţinând cont de acestea, putem considera zona submontană ca fiind predispusă influentelor reciproce.

Cultura Cernavodă III-Boleráz

Descoperirile culturii Cernavodă III-Boleráz se leagă de numele a doar doi arheologi, P. Roman, care publică materialul din colecţia Complexului Muzeal Arad şi J. Németi, care-şi leagă numele de siturile din jurul Careiului.

În urma cercetărilor au fost consemnate, ca şi descoperiri domestice, doar patru gropi şi trei vetre. Observaţii stratigrafice, clare, avem la Carei „Drumul Căminului”.

Harta I. Distribuţia siturilor culturii Cernavodă III-Boleráz din Câmpia de Vest. 1. Arad; 2. Berea; 3. Berveni; 4. Carei; 5. Cămin; 6. Foieni; 7. Macea; 8. Pecica; 9. Pişcolt; 10. Portiţa; 11. Sânnicolau Mare; 12. Sâmpetru German; 13. Şeitin; 14. Urziceni.

Cultura Baden

Cercetările pionerat, din a doua decadă a secolului XIX, îi au în prim plan pe F. Rómer, care menţioneză pentru prima dată o descoperire de tip Baden, cea de la Sântandrei, judeţul Bihor, urmat de J. Hampel şi de B. Milleker, ambii, publicând material arheologic de la Beba Veche. M. Roska sondează primul sit Baden, de pe teritoriul actual al României, cel de la Valea lui Mihai „Grădina lui Ráthonyi Iosif”.

Lista descoperirilor, de tip Baden se înmulţeşte începând cu a doua jumătate a secolului XX.

La scurt timp după apariţia monografiei culturii Coţofeni, a lui P. Roman, apare singurul studiu monografic dedicat culturii Baden din România, autorii repertoriind un număr de 55 de situri.

Deceniile următoare sunt caracterizate prin îmbogăţirea repertoriului, ilustrate prin publicarea unor săpături sau cercetări de suprafaţă.

După cum se poate observa (harta XII), avem de-a face cu două zone de concentrare a siturilor. Prima, cea nordică, se încadrează între Crişul Repede şi Crasna, unde de altfel se găseşte şi cea mai mare concentrare de descoperiri. A doua grupă, cea sudică, se concentrează pe valea inferioară a Mureşului. Trebuie menţionat că cele două grupări de situri reflectă un stadiu al cercetărilor.

Descoperiri domestice

Aşezări

În analiza de faţă au fost introduse doar punctele cărora li s-a putut preciza poziţionarea pe o anumită formă de relief. Astfel numărul acestora însumează 61 de descoperi, dintr-un total de 87 (fig. IX).

Locuinţe

Până în prezent au fost dezvelite 13 locuinţe (se exclud cele de la Cubulcut „Cseroldal” şi Dindeşti „Vii”), dintre care 10 de suprafaţă şi 3 adâncite. Ca şi mărime locuinţele variază de la 3 x 2 m (Valea lui Mihai „Grãdina lui Ráthonyi Iosif”) până la 4,20 x 3,70 m (Fegernic). Excluzând locuinţa cu douã încăperi de la Valea lui Mihai, complexele de locuit sunt de mărime mică, ele putând adăposti 3-4 persoane. După cum se poate observa, locuinţele de suprafaţă sunt predominante.

Vetre

În urma săpăturilor arheologice au fost descoperite 27 de vetre, 8 dintre ele amplasate în interiorul locuinţelor, iar 19 în exterior. Ca şi formă, pentru vetrele interioare, predomină cele rotunde, media diametrelor fiind cuprinsă între 0,50-0,60 m, iar pentru cele exterioare, predomină vetrele ovale, a căror dimensiuni variază între 0,65 x 0,50 m şi 0,80 x 0,60 m.

Gropi

Până în prezent se cunosc 50 de gropi, dintre care, doar pentru 24, dintre ele, avem informaţii cu privire la forme sau dimensiuni. Astfel, au fost identificate 19 gropi menajere, o groapă de provizii nereutilizată şi una cu destinaţie „specială”. Dintre gropile menajere, doar groapa nr. 1 de la Moftinul Mic „Pescărie A” este singura, care a fost utilizată iniţial ca şi groapă de extragere a lutului, în acelaşi timp având şi cele mai mari dimensiuni.

Stratigrafia

Până în prezent sunt nouă situri, cărora li se poate preciza stratigrafia. Nivelurile de depuneri arheologice, ale culturii Baden sunt, în general subţiri, ele oscilând între 0,15 m (la Unimăt „Dildoci”) şi 0,60-0,70 m (la Sanislău „Curtea fermei C.A.P.”), media ajungând undeva între 0,30-0,40 m. Din grosimea nu prea mare a acestora şi din faptul că până în prezent, pe teritoriul României, nu au fost identificate situri, care să prezinte succesiune de niveluri, putem trage concluzia că aşezările reprezintă locuiri de o durată scurtă.

Descoperiri funerare

Pentru România lucrurile rămân incerte, datorită puţinelor descoperiri de acest gen, cele de la Valea lui Mihai „Grădina lui Ráthonyi Iosif” şi a presupuselor morminte din „Peştera Igriţa”, Şuncuiuş.

Harta II. Distribuţia siturilor culturii Baden din Câmpia de Vest. 1. Acâş; 2. Andrid; 3. Arad; 4. Beba Veche; 5. Berea; 6. Biharea; 7. Bodrogu Nou; 8. Bulci; 9. Carei; 10. Căpleni; 11. Cefa; 12. Cehăluţ; 13. Cicir; 14. Ciumeşti; 15. Cladova; 16. Cubulcut; 17. Dindeşti; 18. Fegernic; 19. Foieni; 20. Ghenci; 21. Ghilvaci; 22. Girişu de Criş; 23. Hodoş; 24. Moldova Veche; 25. Moftinu Mic; 26. Nerău; 27. Olari; 28. Oradea; 29. Parţa; 30. Pişcolt; 31. Sanislău; 32. Săcuieni; 33. Sălacea; 34. Sâmpetru German; 35. Sântana; 36. Sântandrei; 37. Subpiatră; 38. Şilindia; 39. Şuncuiuş; 40. Tăşad; 41. Timişoara; 42. Tiream; 43. Unimăt; 44. Valea lui Mihai; 45. Văşad; 46. Vezdiu; 47. Viişoara; 48. Voivozi; 49. Zădăreni.

Cultura Coţofeni

În urma descoperirilor de la Bocşa Montană „Dealul Colţan”, G. Halavács introduce pentru prima oară materiale ale culturii Coţofeni în literatura de specialitate. H. Schroller sintetizează informaţiile, privind cultura Coţofeni (la el Furchenstichkeramic şI Linsenkeramik), amintind şi descoperirile de la Aştileu, „Peştera Igic”, Vadu Crişului, „Peştera  cu Apă” şi Moneasa „Piatra Mare” Repertoriul lui M. Roska i-a în considerare şi puncte noi precum Oradea „Salca-Gheţărie” şi Moneasa „Peştera Hoanca Coului” În perioada următoare, S. Dumitraşcu este cel mai activ arheolog, din zonă, reuşind să îmbogăţească repertoriul culturii prin unele puncte Clit „Gureţul Negrilor”, Medieşul Aurit „Casa Leşului” sau Tăşad „Cetăţaua”. P. Roman, autorul primei monografii a culturii Coţofeni, structurează periodizarea internă a culturii, întocmind în acelaşi timp şi un vast repertoriu.

Descoperiri domestice

Aşezări

În cadrul analizei de faţă au fost introduse un număr de 67 de aşezări. Puţinele obiective domestice descoperite în zonă sunt: şase locuinţe, o vatră şi şapte gropi, toate doar menţionate. Situaţia stratigrafică a fost înregistrată doar în cazul a două situri.

Descoperiri funerare

Descoperiri funerare, în acest areal, au fost identificate la Medieşul Aurit „Casa Leşului”.

Harta III. Distribuţia siturilor culturii Coţofeni din Câmpia de Vest. 1. Abram; 2. Acâş; 3. Aştileu; 4. Blaja; 5. Bocşa; 6. Bocşa Montană; 7. Bocşa Română; 8. Bodo; 9. Buceava-Şoimuş; 10. Buziaş; 11. Călăţea; 12. Căprioara; 13. Câmpanii de Sus; 14. Cefa; 15. Chesinţ; 16. Cladova; 17. Clit; 18. Corbeşti; 19. Corneşti; 20. Covăsânţ; 21. Cuied; 22. Desna; 23. Dud; 24. Dumbrava; 25. Dobreşti; 26. Ghida; 27. Halmeu; 28. Ianoşda; 29. Lelei; 30. Leş; 31. Livada de Bihor; 32. Marca; 33. Mădrigeşti; 34. Medieşul Aurit; 35. Medişa; 36. Moneasa; 37. Nadăş; 38. Opatiţa; 39. Oradea; 40. Păuşa; 41. Peştere; 42. Petrani; 43. Poiana; 44. Porţ; 45. Rădeşti; 46. Râpa; 47. Româneşti; 48. Roşia; 49. Roşia Nouă; 50. Sacalasău Nou; 51. Săvârşin; 52. Sânnicolau Român; 53. Sebiş; 54. Sighişel; 55. Suplacu de Barcău; 56. Supuru de Jos; 57. Susani; 58. Şilindia; 59. Şimleul Silvaniei; 60. Şiria; 61. Şuncuiuş; 62. Tauţ; 63. Tăşad; 64. Tăşnad; 65. Tăutelec; 66. Timişoara; 67. Turulung; 68. Vadul Crişului; 69. Văsoaia; 70. Vişag.

Concluzii

Finalul epocii cuprului, din Câmpia de Vest, este ilustrat printr-un număr de 195 de situri. Din acest punct de vedere raportul dintre culturile Baden şi Coţofeni, pe de-o parte, şi Cernavodă III-Boleráz pe de alta, este disproporţional. Primele două culturi sunt ilustrate prin 87, respectiv 90 de situri, iar Cernavodă III-Boleráz prin 18, desigur, aceste cifre reprezentând un stadiu al cercetării. Majoritatea descopririlor provin din cercetări arheologice sistematice care vizau alte epoci sau din descoperiri efectuate de către amatori.

Siturile culturii Cernavodă III-Boleráz sunt amplasate, din punct de vedere al altitudinii pe primele două trepte, patru pe prima şi 7 pe a doua, 50 – 100 m, respectiv, 101 – 150 m (fig.V). Formele geografice preferate sunt terasele, urmate de grinduri şi dune de nisip (fig. VIII). În privinţa distribuţiei siturilor culturii Baden pe altitudine putem observa că marea majoritate a acestora, exceptând cele din ultima fază de evoluţie, D2-E Neustupnó, se încadrează pe treapta de 101 – 150 m (fig. VI). Din punct de vedere al distribuţiei pe forme geografice, cele mai răspândite sunt descoperirile situate pe terasele unor râuri, fiind urmate, în egală măsură, de cele de pe grinduri şi dune de nisip (fig. IX). Siturile ce depăşesc altitudinea de 200 m şi cele localizate pe dealuri sau în peşteri, reprezintă o excepţie.

Referitor la siturile Coţofeni, se observă o discrepanţă între fazele culturii, ce decurge din analiza distribuţiei pe altitudine (fig. VII) şi pe forme de relief (fig. X). Astfel, în faza I majoritatea siturilor se regăsesc pe primele trei trepte de altitudine, 50 – 200 m, pentru faza II, jumătate din situri sunt amplasate pe treapta 201 – 250 m, restul situându-se sub aceasta. Ultima fază de evoluţie a culturii, III, reprezintă maxima „expansiune”, situri fiind identificate pe majoritatea treptelor de altitudine, cele mai multe regăsindu-se între 251 şi 300 m. Lucrurile sunt similare şi din punct de vedere al amplasării pe forme geografice. Marea majoritate a descoepririlor din faza I sunt situate pe terase, aceasta corespunde şi cu amplasarea pe altitudine. Siturile fazei II sunt distribuite în mod, aproximativ, egal pe toate formele de relief, mai puţin pe grinduri. Aşa cum am precizat mai sus, faza III reprezintă o urcare în altitudine, aproape fără excepţie, siturile sunt amplasate pe dealuri sau în peşteri.

În urma întocmirii repertoriului siturilor Finalului Epocii Cuprului din Câmpia de Vest, s-au evidenţiat trei zone, din punct de vedere al stadiului actual al cercetării, al densităţii siturilor şi al nivelului de interacţiune dintre culturile Baden şi Coţofeni (harta IV). Prima, dintre ele se desfăşoară de la sudul Crişului Repede, până pe râul Crasna. Aceasta este zona, în care au fost propagate elementele Coţofeni în mediul Baden, toate cele 17 situri Baden, în care sunt prezente elemente ale culturii Coţofeni sunt regăsite, exclusiv, în această zonă. „Interacţiunea” din această zonă se datorează, probabil, altitudinilor joase piemontane, numeroaselor golfuri formate, de către câmpie, ce au înlesnit contactele dintre cele două culture. Nu trebuie omis nici faptul că toate siturile Baden, în care au fost surprinse elemente Coţofeni sunt cercetate prin săpături arheologice.

Zona a doua, este reprezentată prin arealul delimiat de sudul Crişului Repede şi de valea sudică a Mureşului inferior. Caracteristica principală a zonei este dată de lipsa prezenţei elementelor „străine”, atât în cadrul siturilor Baden, cât şi a siturilor Coţofeni.

Cea mai puţin densă zonă, ce de-a treia, se desfăşoară de la sudul Mureşului, până pe valea Bârzavei. Doar situl Coţofeni de la Bodo „Sub Deal”, conţine elemente ale culturii Baden, majoritatea siturilor, din această zonă, aparţin culturii Coţofeni.

Numărul siturilor Baden, ce conţin elemente Coţofeni se ridică la 17, pe când cele Coţofeni, ce conţin elemente Baden sunt 3 (tb. 1, 2). Sincronismul dintre Baden C şi Coţofeni II, propus de Ciugudean este parţial adevărat. Până în prezent au fost identificate 5 situri Baden C, care să conţină elemente Coţofeni II (Moftinu Mic „Pescărie A”, Sanislău „Curtea fermei C.A.P. (III)”, Sălacea „Dealul Vida”, Sântandrei şi Unimăt „Dâlboci”) şi alte 3 situri Baden B final, care să conţină elemente Coţofeni I final sau II timpuriu (Cehăluţ „Ferma C.A.P.”, Cubulcut „Cseroldal”, Oradea „Salca-Gheţărie”), astfel nu se poate omite contemporaneitatea Baden B final cu Coţofeni I final/II timpuriu. Sincronismul Baden D-E – Coţofeni III – Kostolac a fost demonstrată de către Ciugudean pe baza deducţiei logice.

Cert este că până în prezent nu au fost identificate materiale Coţofeni III în mediul Baden D-E şi nici invers, toate elementele Coţofeni din mediul Baden D aparţin fazei II (Fegernic, Pişcolt „ Nisipărie”, Şuncuiuş „Peştera Igriţa”, Valea lui Mihai „Grădina lui Ráthonyi Iosif”).

The areal under consideration, Western Romanian Plain, represents the contact area of two important, Late Copper Age cultures, Baden and Coţofeni. The main objectives pursued by the study are: investigate the current state of research, elaborate the catalogue of the sites and analyze intra- and intercultural relationships, to establish points of departure for future studies.

The Western Romanian Plain corresponds to the eastern side of the Tisza low plain; both of them represent a part of the vast plain of the Middle Danube. The north limit consists of Oaş- Gutâi Mountains; the southern limit stretches till the border with Serbia. To the west, the plain, bounds with Hungary’s border and to the east comes in contact with Western Romanian Hills, entering in some places, in the form of gulfs till the edge of the Western Carpathians.

The existence of Baden discoveries located on hills (Bulci, Cladova, Cubulcut or Tăşad) and in caves (Şuncuiuş, Subpiatră) determines the inclusion, in this analysis sites located in bays made by the Western Romanian Plain and their immediate vicinity. In view of this, we can consider the hilly area is predisposed to reciprocal influences.

Cernavodă III-Boleráz Culture

The Cernavoda III Boleráz discoveries are connected to the names of two archaeologists, P. Roman, who published the archaeological material from the Complexul Muzeal Arad collections and J. Németi, who puts in value the sites around Carei.

Following the excavations, were recorded as domestic discoveries, only four pits and three hearths. Stratigraphical remarks were made at Carei „Drumul Căminului”.

Map I (source - Holl Balázs) Map of Cernavodã III-Boleráz Sites from The Western Romanian Plain. 1. Arad; 2. Berea; 3. Berveni; 4. Carei; 5. Cőmin; 6. Foieni; 7. Macea; 8. Pecica; 9. Pişcolt; 10. Portiţa; 11. Sânnicolau Mare; 12. Sâmpetru German; 13. Şeitin; 14. Urziceni.

Baden Culture

F. Rómer, in the second decade of the nineteenth century, was the first who make mention of a Baden type discovery, from Sântandrei, Bihor county, followed by I. Hampel and B. Milleker, both, publishing archaeological material from Beba Veche. In the first decade of the XX century, M. Roska was the first to published an archaeological excavation, from Valea lui Mihai „Grădina lui Ráthonyi Iosif”.

The list of Baden-type discoveries is multiplied since the second half of the XX century, by excavations, publication of archaeological surveys or some private collections.

Shortly after the book release of P. Roman, Coţofeni culture monograph’s, is release the only monographic study dedicated to the Baden culture, from Romania, the authors cataloguing a number of 55 sites.

The following decades are characterized by the enrichment of Baden sites repertoire, illustrated by the publication of site excavations and surveys.

As you can see (Map II) we are dealing with two areas of sites concentration. To the north, the first area is falling between Crişul Repede and Crasna River, where can be found the highest density of sites and the second area, to the south, focuses on the Mureş River valley. It should be noted that the two groups of sites reflects a stage of research.

Domestic discoveries

Settlements. In the present analysis were introduced only sites with a mentioned topographical position. Thus from a total number of 87 sites (Fig. IX), only for 61 of them is mentioned a topographical position.

Dwellings. So far 13 dwellings have been discovered (excluding those from Cubulcut „Cseroldal” and Dindeşti „Vii”) of which 10 surface dwellings and 3 pit-houses. As size, dwellings varies from 3 x 2 meters (Valea lui Mihai „Grădina lui Ráthonyi Iosif”) to 4,20 x 3,70 m (Fegernic). Excluding the two rooms dwelling from Valea lui Mihai, housing complexes are small size, they can 3-4 persons. As you can see, the surface dwellings are more prevalent.

Hearths. Following the archaeological excavations were discovered 27 hearths, 8 of them located inside the dwellings, and 19 outdoors. For inside the prevailing hearths were round shaped, the average size falls between 0,50-0,60 m, as for the exterior, ellipsoidal hearths, with sizes between 0,65 x 0,50 m and 0,80 x 0,60 m are most common.

Pits. So far 50 pits have been published, of which only 24, with information regarding hapes or sizes. Thus, 19 waste pits have been identified, a provision pit and one ritualic pit. Among the waste pits, only Moftinul Mic  „Pescărie A” pit no. 1 has been initially dug in order to obtain clay and later transformed into a waste pit, in the same time it is the most largest Baden pit excavated.

Stratigraphy. Until now there are nine sites with stratigraphical remarks. The archaeological layers are, in generally thin, from 0,15 m (Unimăt „Dildoci”) to 0,60-0,70 m (Sanislău „Curtea fermei C.A.P.”) and the average layer is reaching somewhere between 0,30-0,40 m. From the thickness of archaeological layers and that so far have not been found sites that contains multiples Baden layers, we concluded that the settlements constitute a short term habitation.

Funeral discoveries

For Romania, things remain doubtful due few discoveries such as Valea lui Mihai „Grădina lui Ráthonyi Iosif” and the alleged graves of the Şuncuiuş „Peştera Igriţa”.

Map II. Map of Baden Sites from the Western Romanian Plain. 1. Acâş; 2. Andrid; 3. Arad; 4. Beba Veche; 5. Berea; 6. Biharea; 7. Bodrogu Nou; 8. Bulci; 9. Carei; 10. Căpleni; 11. Cefa; 12. Cehăluţ; 13. Cicir; 14. Ciumeşti; 15. Cladova; 16. Cubulcut; 17. Dindeşti; 18. Fegernic; 19. Foieni; 20. Ghenci; 21. Ghilvaci; 22. Girişu de Criş; 23. Hodoş; 24. Moldova Veche; 25. Moftinu Mic; 26. Nerău; 27. Olari; 28. Oradea; 29. Parþa; 30. Pişcolt; 31. Sanislău; 32. Săcuieni; 33. Sălacea; 34. Sâmpetru German; 35. Sântana; 36. Sântandrei; 37. Subpiatră; 38. Şilindia; 39. Şuncuiuş; 40. Tăşad; 41. Timişoara; 42. Tiream; 43. Unimăt; 44. Valea lui Mihai; 45. Văşad; 46. Vezdiu; 47. Viişoara; 48. Voivozi; 49. Zădăreni.

Coţofeni Culture

G. Halavács introduces for the first time in the archaeological literature Coţofeni material from Bocşa Montană „Dealul Colţan”. H. Schroller summarized information on the culture Coţofeni (Furchenstichkeramic and Linsenkeramik). In the following period, S. Dumitraşcu is the most active archaeologist, from the area, managing to enrich the repertoire of this culture. P. Roman, author of the first Coţofeni culture monographs, organize the internal periodisation and at the same time eleborating a vast repertoire. The following decades are characterized by pointing out some discoveries.

Domestic discoveries

Settlements. In the present analysis were introduced a number of 67 settlements. The few, domestic targets discovered in this area are: six dwellings, a hearth and seven pits, all have been published extremely brief. Also, there were only two sites with a recorded stratigraphy.

Funeral discoveries

Funeral discoveries from this area were identified at Medieşul Aurit „Casa Leşului”.

Map III. Map of Coţofeni Sites from the Western Romanian Plain. 1. Abram; 2. Acâş; 3. Aştileu; 4. Blaja; 5. Bocşa; 6. Bocşa Montanã; 7. Bocşa Română; 8. Bodo; 9. Buceava-Şoimuş; 10. Buziaş; 11. Călăţea; 12. Căprioara; 13. Câmpanii de Sus; 14. Cefa; 15. Chesinţ; 16. Cladova; 17. Clit; 18. Corbeşti; 19. Corneşti; 20. Covăsânţ; 21. Cuied; 22. Desna; 23. Dud; 24. Dumbrava; 25. Dobreşti; 26. Ghida; 27. Halmeu; 28. Ianoşda; 29. Lelei; 30. Leş; 31. Livada de Bihor; 32. Marca; 33. Mădrigeşti; 34. Medieşul Aurit; 35. Medişa; 36. Moneasa; 37. Nadăş; 38. Opatiţa; 39. Oradea; 40. Păuşa; 41. Peştere; 42. Petrani; 43. Poiana; 44. Porţ; 45. Rădeşti; 46. Râpa; 47. Româneşti; 48. Roşia; 49. Roşia Nouă; 50. Sacalasău Nou; 51. Săvârşin; 52. Sânnicolau Român; 53. Sebiş; 54. Sighişel; 55. Suplacu de Barcău; 56. Supuru de Jos; 57. Susani; 58. Şilindia; 59. Şimleul Silvaniei; 60. Şiria; 61. Şuncuiuş; 62. Tauþ; 63. Tăşad; 64. Tãşnad; 65. Tăutelec; 66. Timişoara; 67. Turulung; 68. Vadul Crişului; 69. Văsoaia; 70. Vişag.

Conclusions

Final Copper Age from Western Romanian Plain is illustrated by a number of 195 sites. From this point of view the relationship between Baden and Coţofeni cultures, on the one hand, and Cernavodă III-Boleráz on the other, is disproportionately. The first two cultures are illustrated through 87, respectively 90 sites, and Cernavoda III Boleráz through 18, of course, these figures represent a stage of research. Most of the discoveries were made as a result of systematic excavations that aims another age, or discoveries made by amateurs.

Cernavodã III-Boleráz sites are located, in terms of altitude, on the first two altitude steps, four sites are situated on the first and 7 per second, from 50 to 100 m, respectively, from 101 to 150 m (Fig. V). As for the geographical the terraces are preferred, followed by top of a bank ridge and sand dunes (Fig. VIII). With regard to Baden site distribution on the altitude we can see that the vast majority of sites, except the last phase, D2-E, are situated on the step of 101 – 150 m (Fig. VI). In terms of geographical, the most widespread sites are located on the terraces of rivers, followed in equal measure, by tops of a bank ridge and sand dunes (Fig. IX). Sites in excess of 200 meters altitude and those located on hills or in caves, are an exception.

On Coţofeni sites, notes a discrepancy between the phases of culture, arising out of the analysis of altitude distribution (Fig. VII) and geographical (Fig. X). Thus, in Phase I, most sites are founded on the first three altitude steps, from 50 to 200 m, in Phase II, half of the sites are located on the step of 201 – 250 m, the rest are located below it. On the last phase of the culture, III, representing the maximum „expansion”, sites have been identified on almost all altitude steps, the majority are situated between 251 and 300 m. Things are similar in terms of geographical. The vast majority of phase I sites are situated on terraces, and this corresponds with the location on the altitude. Phase II sites are distributed, equal, on all forms of relief, less on top of a bank ridge. As I noted above, Phase III represents a climb in altitude, the sites, almost without exception, are located on hills or in caves.

After compiling the Final Copper Age sites repertoire from the Western Romanian Plain, have highlighted three areas in terms of the current state of research and the density level of interaction between Baden and Coţofeni cultures (Map IV).

First among them is developing from the southern valley of the Crişul Repede River, till the Crasna River. This is the area where Baden sites have been contaminated with Coţofeni elements (ceramic imports), all 17 Baden sites, in which Coţofeni elements are present are located, exclusively, in this area. The interactions are due probably of the low alpine altitudes and many gulfs formed by plain. Do not miss the fact that all Baden sites with Coţofeni elements are investigated by archaeological excavations and this area is the most surveyed.

The second area is framed by the southern area of the Crişul Repede River and the southern valley of the Mureş River. The main characteristic of the area is given by the lack of „foreign” elements, both in Baden and Coţofeni sites.

The third area, the least dense, is framed by the southern valley of the Mureş River and the Bârzava valley. The single Coţofeni site that contains Baden elements is Bodo „Sub Deal”, the majority of sites from this area are belonging to Coţofeni culture.

The number of Baden sites, containing Coţofeni elements amounts to 17, whiles Coţofeni sites, containing Baden elements are represented by 3 (Tb. 1, 2). Baden C/Coţofeni II synchronism proposed by Ciugudean is partly true. So far have been identified 5 Baden C sites, which contain Coţofeni II elements and other 3 final Baden B sites, which contain Coţofeni final I or early II elements so you can not skip, P. Roman’s theory of the contemporaneity of Baden final B and Coţofeni final I/early II.

Baden D-E/Coţofeni III/Kostolac synchronism was demonstrated by Ciugudean based on logical deduction. So far has not been identified Coţofeni III elements in Baden D-E sites nor vice versa, all Baden D sites contains Coţofeni II elements.

Acest articol are în vedere principalele aspecte şi literatura de specialitate relevantă privind sistemele de apărare ale aşezărilor multistratificate considerate a fi formele cele mai caracteristice de habitat uman din perioada timpurie şi mijlocie a Epocii Bronzului în cadrul Bazinului Carpatic.

Se poate considera că cetăţile reprezintă un bun indicator în măsurarea gradului de dezvoltare socio-economică a unei comunităţi. Aşadar, cazurile în care au fost efectuate cercetări arheologice sistematice şi au fost descoperite sisteme complexe de movile de fortificaţii sunt semnificative. Pentru prima dată, se poate observa, în perioada timpurie şi mijlocie a Epocii Bronzului, un fenomen de generalizare a sistemelor de apărare din Bazinul Carpatic. Acest lucru sugerează un nivel ridicat de civilizaţie atins la acel moment. Este important de menţionat că nu toate tell-urile au fost fortificate. Deşi săpăturile de la Füzesabony, Socodor, Vărşand sau Békés au ajuns la marginea aşezărilor, ele nu au putut demonstra prezenţa unor structuri de apărare. În unele cazuri, în apropierea tell-urilor fortificate au fost descoperite alte aşezări înconjurate de sisteme de apărare. În orice caz, acestea nu sunt caracteristicile cele mai importante ale unui tell, şi anume stratigrafia multistratificată şi casele de suprafaţă.

Acesta este cazul zonei Culturii Hatvan, culturii Vatya sau a culturii Otomani. Astfel de aşezări fortificate au avut rolul de a proteja populaţia şi bunurile din satele satelite de pe movile.

Dintr-un număr de 188 de tell-uri, aşezări de tip tell şi de tip colină înregistrate în catalogul meu, doar 26 de aşezări au fost cercetate sistematic privind structura sistemului de apărare. La acestea, aş mai putea să adaug Mošorin şi Százhalombatta. Acolo, sondajull arheologic a permis reconstruirea elementelor de apărare, întrucât informaţiile despre aşezările Túrkeve şi Héhalom au fost furnizate de cercetările geo-arheologice. Pentru un număr de aproape 100 de aşezări, este menţionată existenţa unor elemente de fortificaţie, în baza observării suprafeţei şi a hărţilor topografice. Alte 50 de aşezări nu au înregistrări cu privire la astfel de sisteme. Prin urmare, trebuie reţinut faptul că prezentarea de faţă a tell-urilor fortificate din cadrul Bazinului Carpatic reflectă stadiul de cercetare din prezent.

This article focuses on the main issues and the relevant secondary literature concerning defence systems of the multilayer settlements that are considered to be the most characteristic forms of human habitat from the Early and Middle Bronze Age in the Carpathian Basin.

One may consider that fortresses represent a good indicator in measuring the degree of social and economic development of a community. Therefore, the cases where systematic archaeological researches were made, and complex systems of tell fortifications were discovered, are significant. For the very first time, during the Early and Middle Bronze Age one may observe a phenomenon of generalization of defence systems in the Carpathian Basin. This fact suggests the high level of civilization reached at that time.

It is important to mention that not all the tells were fortified. Although the excavations at Füzesabony, Socodor, Vărşand or Békés, reached the margins of the  settlements they could not indicate the presence of any defence structures. Insome cases, near the fortified tells were discovered other settlements surrounded by defence systems. However, these do not present the most imporant features of a tell namely the multilayered stratigraphy and the surface houses. This is the case of the Hatvan Culture area, Vatya culture or of the Otomani culture. Such fortified settlements had the role to protect the population and the goods from the satelite villages of the tells.

Out of 188 tells, tell-like and mound-like settlements recorded in my catalog, only 26 settlements were systematically excavated concerning the structure of the defence system. To these ones I may add Mošorin and Százhalombatta. There, the archaeological boring allowed the reconstruction of the defensive elements, whereas information for the settlements of Túrkeve and Héhalom were provided by geoarchaeological researches. For almost 100 settlements, the existence of some fortification elements is mentioned based on surface observations and topographical maps. Other 50 settlements have no recordings concerning such systems. One must keep in mind, therefore, that the present overview of the fortified tells within the Carpathian Basin reflects the stage of research today.

The defence system of a tell is strongly connected to its geographical position. That is why in the lower plain area of the rivers Tisza, Barcău , Er, Criş, Váh, Cítenka, below 100 meters altitude, the establishments were placed on islands surrounded by water or in swampy areas. Such locations offered strong natural protection. In those cases, archaeological excavations showed that tells were fortified with a circular ditch hat served probably a double purpose: to provide protection against enemies and possible floods. When tells were placed on small peninsulas they presented fortification elements only on the exposed areas. Most of the tell settlements were situated on high terraces of big rivers: Danube, Mureş, Tisza, or smaller ones (Barcău, Er, Hornád, �itava, Ipoly) at an altitude of more than 100 meters high. They were separated by wide deep ditches, ramparts and palisades from the rest of the territory. A special example is Spišský Štrvtok, a tell-like settlement located at the highest altitude (620-630 meters), that presented a special defensive system.

The fortification elements were generally quite simple; one may find the same system in the whole Carpathian Basin. It was composed of a ditch, rampart and palisade. The ditches presented a width between 4 m at Tiszaug and over 21 (fortified settlementand I) and 27 m (fortified settlementand II) at Ni•ná Myš¾a. Their depth was variable between 2,5 m at Košice- Barca and 7,55 m at Sălacea. In other cases, 2 ditches appear like the ones that were found at Malé Kosihy. The ramparts were made of the earth dug out from the ditch and for this reason their structure depended on the nature of the soil. In some cases it was possible to identify even the wooden structure of the rampart, for example at Dunaújváros, Vráble, Košice-Barca and Nitriansky Hrádok. Here, the original width of the rampart reached 4 meters and it preserved an elevation of 5 meters in hight.

The area delimited by defensive elements of a tell settlement reached between 0,22 ha at Tiszaalpár up to 16-20 ha at Bölcske. In some situations, the whole fortified area was separated by a ditch as for example at Pir, Nitriansky Hrádok, probable at Százhalombatta. However, in the majority of cases the defensive elements protected only a sort of acropolis, separating the central area from the rest of the settlement: Lovasberény „Mihályvár”, Malé Kosihy. There is no information weather the settlement, located outside the protected area was also fortified or not.

For the first two chronological horizons in the evolution of the multilayer settlements from the Carpathian Basin, previously established by me, with the exception of Tiszaug there is no information regarding the presence of any kind of fortifications. What is known for sure is the fact that, fortification elements appear in the third chronological horizon, somewhere after 2300 BC when the Hatvan culture begins.

There are some cases when fortifications were destroyed after violent burnings. At Košice-Barca the ditch, the rampart and the palisade were rebuilt twice, using the same technique, but after the third burning the settlement was abandoned. The end of the settlement at Spišský Štrvtok as well as the one at Vráble was caused also by a catastrophe. In some situations, like in the case of Otomani „Cetăţuie”, Sălacea, Nagykõrös, Polgár, when the community grew in number they simply renounced at the fortification system. They built houses over it and did not rebuild any kind of new fortification. At Jászdózsa and Nitriansky Hrádok the fortified settlement was simply abandoned with no traces of destruction. Therefore, the old theory that claimed that the end of the Bronze Age tell settlements in the Carpathian Basin was caused by a large population migration from Central Europe is questionable.

Several attempts were made to discover the limits of the territory of a fortified tell. In Slovakia was estimated that the distance between two fortified settlements was of about 8-20 km. A micro-region like that of Hajós with a length of 8- 10 km in diameter, includes one fortified tell, one probable tell, three one-layered settlements and three cemeteries. Based on theoretic models, in north-western Romania 6 micro-regions were hypothetically established, having as a center a tell of the Otomani culture. The dimensions of their territory was supposed to be between 3,5 and 17 km.

The complex way in which the habitat was organized within the multilayer settlements – the future tells – clearly indicates that these were different from settlements with only one cultural layer and modest constructions, such as pit houses. The central position of such settlements is proved, first of all, by the elements of fortification. It suggests the presence of a political authority that controlled a well delimited territory. This included agricultural areas, pastures, lumber works and clay sources, but also supposed the possibility to control the main passing routes etc. The limited space of the large majority of tells makes us presume that the main economical activities (agriculture, animal breeding) occurred within the so-called „satellite” settlements and not in the tells. The fortified centers had the role to protect the surrounding area and at the same time held a major place in the manufacturing of items made of metal and bone. In the same time, it may be suggested that tells had a sort of religious function for these communities.

În studiul nostru prezentăm o gemă romană din carneol de culoare portocaliem păstrată la Muzeul Brukenthal din Sibiu (în cadrul colecţiei baronului Brukenthal, fondatorul acestei instituţii). Provenienţa piesei este necunoscută.

Decorul gemei este schematică şi constă din imaginea unui peşte şi al unui trident. Analogiile la care am avut acces sunt destul de puţine la număr. Decorul piesei pare să aibă semnificaţii criptocreştine, ea fiind realizată în secolul III, înainte de Edictul de la Milano.

Acest obiect mărunt, având probabil şi funcţia de amuletă, ilustrează modul de viaţă a paleocreştinilor în perioada persecuţiilor, aspect al civilizaţiei romane provinciale prezentă de asemenea şi în provincia carpatică.

On présente une intaille romaine en chalcédoine orange, appartenant au Musée Brukenthal de Sibiu (jadis dans la collection du baron Brukenthal, le fondateur de cette institution). La provenance y est inconnue. La pièce est décorée d’une image assez schématique d’un poisson et d’un trident. Il n’y a qu’un petit nombre d’analogies connues qui nous sont devenues accessibles. Il semble s’agir d’un objet à signification crypto-chrétienne, fabriqué pendant le IIIe siècle, avant l’Édit de Milan.

Ce petit objet, ayant très probablement le rôle d’amulette aussi, illustre la vie et les moeurs des anciens chrétiens à l’époque des persecutions, un aspect de la civilization romaine provinciale existant en Dacie également.

Während der Grabungen für das Fundament eines Hauses im Dorfe Berzovia (Kreis Caraş-Severin) im Jahre 2006 erschienen mehrere Fragmente eines Tongefäßes, zwei davon mit einer griechischen Inschrift. Die Fundstelle befindet sich in ca. 500 m Entfernung von der porta praetoria des Römerlagers Berzobis. Aus den älteren und neueren Oberflächenforschungen geht hervor, dass sich die canabae der Legion mit größter Wahrscheinlichkeit vor dem Lager befinden. Die wiederaufgefundenen Fragmente erlauben eine graphische Wiederherstellung des Gefäßes, aber die beiden Stücke mit griechischen Buchstaben fügen sich nicht aneinander. Demgemäß können die Lücke zwischen den beiden Teilen der Inschrift und damit die Gesamtlänge des Textes nicht bestimmt werden. Es ist eine lokale Nachahmung einer Form aus dem Repertorium der Sigillaten, und zwar. der Schale Drag. 37. Die Inschrift wurde vor dem Brennen mit deutlichen, aber recht wenig sorgfältigen Zeichen (α sieht wie λ aus) eingeritzt. Die Höhe der Buchstaben beträgt zwischen 0,5 und 0,8 cm, mit der Ausnahme des Ξ, das 2,5 cm hoch ist. Mehrere davon (ρ, σ, α, υ) sind der Kursivschrift entlehnt. Auf dem ersten Fragment (Abb. 3) ist ein einziger Senkrechtstrich erhalten, der möglicherweise zu einem Buchstaben gehörte. Da die beiden Scherben mit Inschrift Teile des Gefäßrandes enthalten, kann festgestellt werden, dass dieser Buchstabe (?) mit der übrigen Inschrift eine Zeile bildet.

Auf dem zweiten Fragment (Abb. 3) ist der Text wie folgt zu lesen:

Es handelt sich dabei wohl um die Bezeichnung des Gefäßes mit dem Namen des Eigentümers. Das erste, unvollständig erhaltene Wort stellte vermutlich das Nomen des Mannes dar, was ihn also als römischen Bürger bezeichnet. Zu seiner Ergänzung bieten die erhaltenen Buchstaben allzu zahlreiche Möglichkeiten; es kann nur die Feststellung gemacht werden, dass es sich nicht um ein kaiserliches Nomen handelt.

Der Name Auxilius hingegen hat nur geringe Verbreitung im Reiche. Es wird sowohl als Gentilnomen (L. Auxilius Mercator in Mediolanum, [.] Auxilius [—]ut[.]s in Novae) wie auch, wie hier, als Cognomen (Toutonius Auxilius in der Provinz Lugdunensis, Valerius Ausilius in Africa Proconsularis) getragen.

Überraschend und etwas unerwartet ist die Tatsache, dass ein Mann, der einen gut römischen Namen trägt und sich in einem lateinischsprachigen Milieu, in oder in der Umgebung der Armee befindet, es vorziehen sollte, seinen Namen in griechischer Schrift und mit griechisch klingenden Endungen festzuhalten. Mann, trotz seines römischen Namens, griechischer Herkunft war oder sich zumindest lange genug in einer griechischsprachigen Provinz aufgehalten hatte, um mit Schrift und Sprache vertraut zu werden. Fälle von Personen mit römischen Namen, die sich auf Griechisch ausdrückten, sind nicht ungewöhnlich. Auxilius stammte vielleicht aus einer der griechischsprachigen Provinzen, möglicherweise aus dem Bereich der lateinischgriechischen „Sprachgrenze” auf dem Balkan.

Dieser kurze Text ist also den griechischen Inschriften der Provinz Dakien hinzuzufügen.

În timpul săpării fundaţiei pentru o casă din satul Berzovia (jud. Caraş-Severin) în anul 2006 a ieşit la iveală mai multe fragmente de vas, dintre care două poartă o inscripţie grecească. Locul descoperirii se află cam la 500 m distanţă de latura cu porta praetoria a castrului roman Berzobis, în ceea ce par a fi canabele legiunii. Fragmentele păstrate permit reconstituirea grafică a recipientului, însă cele două bucăţi cu scriere nu sunt contingente. Ca atare, întinderea lacunei dintre cele două părţi ale inscripţiei şi, implicit, lungimea totală a textului nu pot fi determinate. Vasul este o imitaţie locală a unei forme din repertoriul sigillatelor, şi anume a bolului Drag. 37. Inscripţia a fost zgîriată înainte de ardere, cu litere clare, dar destul de puţin îngrijite (α arată ca λ). Înălţimea literelor măsoară între 0,5 şi 0,8 cm, cu excepţia literei Ξ, care are 2,5 cm. Mai multe dintre ele (ρ, σ, α, υ) au forme cursive. Pe primul fragment (fig. 3) s-a păstrat doar o singură hastă, care ar putea aparţine unei litere. Cum fragmentele în discuţie păstrează părţi ale buzei vasului, se poate constata alinierea acestei litere (?) cu restul inscripţiei.

Pe fragmentul al doilea (fig. 3), textul se citeşte după cum urmează:

Este vorba despre însemnarea vasului cu numele proprietarului. Primul cuvînt, păstrat incomplet, constituia probabil nomenul personajului; avem deci de-a face cu un cetăţean roman. Pentru completarea sa, literele păstrate oferă un număr prea mare de posibilităţi; se poate doar constata că nu era vorba despre un nomen imperial.

Numele Auxilius în schimb e doar puţin răspîndit în Imperiu. Este folosit atît ca nomen (L. Auxilius Mercator la Mediolanum, [.] Auxilius [---]ut[.]s la Novae) cît şi drept cognomen (Toutonius Auxilius în provincia Lugdunensis, Valerius Ausilius în Africa Proconsularis). Neaşteptat este faptul că un om care poartă un nume de factură romană şi se află într-un mediu latinofon, în sau în preajma armatei, preferă să-şi scrie numele cu litere greceşti şi cu terminaţii greceşti. Cel mai probabil omul nostru, în ciuda numelui său roman, era de origine greacă (sau cel puţin s-a aflat destul timp într-o asemenea provincie încît să se familiarizeze cu limba şi scrierea). Cazuri de persoane cu nume romane care se exprimă greceşte nu sunt neobişnuite. Auxilius provenea eventual dintr-o provincie de limbă greacă, poate din zona „graniţei lingvistice“ între latină şi greacă din Balcani.

Acest scurt text trebuie aşadar adăugat inscripţiilor greceşti din provincia Dacia.

Analiza ceramicii representative din mulţimea de artefacte găsite ne arată o locuire intensă a regiunii în sec. III-IV d.Hr. Predomină vasele cenuşiu-negricioase pentru servit masa şi mai puţin cele de depozitare. Oale de mărimi medii şi mijlocii au fost găsite în cantităţi apreciabile în L1, L2, L3 şi L4. Tot în aceste complexe au apărut şi fragmente ceramice de certă factură romană, de culoare cărămizie, cu suprafaţă netezită, având un slip lucios-roşcat.

De asemenea s-au găsit şi vase lucrate cu mâna în acelaşi context arheologic, dare le nu predomină şi o bună parte din ele prezintă arderi secundare. Ce predomină în tot situl este ceramica bine arsă şi lucrată la roată, cu nuanţe de cenuşiu-albăstrui şi cenuşiu-negricios. Pe unele din ele s-a putut observa un décor realizat prin lustruirea suprafeţei mate, în register diferite, pe gât şi umărul vaselor.

De asemenea varietatea de forme, precum şi repararea unor vase - fapt constatat prin prezenţa găurilor laterale fisurilor apărute în pereţii unor oale sau castroane – indică intensa locuire a zonei în antichitatea târzie.

Importanta cantitate de ceramică, precum şi ceramică suprarsă descoperită indică că situl de la Foeni-Selişte a fost distrus în repetate rânduri în sec. IV d.Hr.,de incendii violente, foarte probabil generate de războaiele sarmatice ale dinaştilor constantinieni şi care aşa cum ne relatează Ammianus Marcellinus s-au purtat pe teritoriul Banatului.

-

-

By now, the archaeological site from Foeni- Selişte has been investigated by two sound trenches and an opened surface to point out the horizontal stratigraphy. The chronology of the Late Roman settlement discovered by the archaeological investigation indicates the presence of few inhabiting levels that started at the end of the 2nd century A.D. and ends at the beginning of the 5th century A.D., when probably the apparition of the Huns in the Pannonian steppe changes the structure of the habitat in the Banat Plain, too.

The analysis of the representative ceramic material resulted from the digging indicate an intense inhabiting of the region in the 3rd-4th centuries A.D. the greyish-blackish ceramics predominates, and the vessels for serving the table predominate more than those ones for depositing food as concerns the vessel’s shape. The small and medium vessels were discovered especially in the closed archaeological features L.1, L.2, L.3 and L.4. Also here, there were found pieces of ceramics of Roman tradition. It was well burnt orange-brick-red with polished surface covered by red oil varnish.

There were also found in their contexts hand made vessels of rough paste and incomplete ununiform burning. Most of them present traces of secondary burning. Nevertheless, we can not assert that this ceramic of certain local facture dominates in the archaeological excavation from Foeni. The greyish-blueish or greyish-blackish ceramics made by rapid wheel is much more present among discoveries. This ceramics is remarkable through its polished decoration distinguishable on the vessels’ neck and shoulder.

The variety of shapes indicate a ceramics of daily use: small and medium pots, dishes, bowls, lids, plates, small trays, glasses and jarrs, miniature vessels for lighting. Their intense utilization for the purpose of preparing and serving the food is more certain in the case of some middle pots and large dishes that were repaired when their wall broke because of the careless handling. The perforations carefully executed close to the crack indicates a measure for preventing the total breaking of these vessels. The chosen solution for this was their mending by straining with wire.

The important quantity of ceramic fragments with traces of secundary burning identified in the archaeological features from Foeni–Selişte suggest, in our opinion, a destruction provoked by burning at least the inhabiting level of 4th century A.D. it is not excluded that this matter would have happened during the Sarmatic war led by Constantius II, when, as Ammianus Marcellinus had described directly participating to those events as a soldier, the Roman Army destructivly operated in the Banat Plain by burning and plundering the setlements of the sedentary population met in its way.

Studiul elitelor româneşti ale Banatului medieval a favorizat apropierea de mediul social în care acestea au evoluat, de la stadiul de cnezi nerecunoscuţi oficial în stăpânirile lor patrimoniale, la cel de cnezi nobili ce obţin actele doveditoare pentru dreptul lor de stăpânire funciară, pentru ca din veacul următor ei să fie integraţi statutului de nobilitate, aşa cum dovedesc formulele de cancelarie ce însoţesc actele lor de proprietate. Ecuaţia socială pe care o propunem are în vedere întreitul raport care s-a stabilit la nivelul ţinutului, pornind de la noua legislaţie introdusă în regat de dinastia Angevină, între cnezii de rând (ce nu au obţinut actele de confirmare în vechile lor stăpâniri), cnezii nobili români (recunoscuţi de puterea centrală prin actele de noua danie ce le-au fost conferite tocmai în această perioadă) şi nobilii alogeni, stabiliţi în zonă graţie unor donaţii regale, cei din urmă manifestându-se ca un factor perturbator, ce va complica procesul de redesenare a suprastructurilor sociale bănăţene. Dintru început se impune precizarea că acest raport este unul sensibil diferit de la o zonă la alta, căci într-un fel s-a prezentat situaţia în Banatul de deal şi de munte, cu ale sale opt districte privilegiate (circumscrise în linii mari banatului de Severin), mai protejate de imixtiunile externe, şi cu totul altfel au stat lucrurile în zona de câmpie a comitatului Timiş, prielnică dezvoltării marilor domenii funciare, deci atrăgătoare pentru nobilimea regatului sau pentru demnitarii acestuia. Deosebit de interesant ni se prezintă spaţiul de interferenţă dintre cele două zone, acolo unde fricţiunile determinate de dreptul de stăpânire asupra pământului au fost mult mai virulente în măsura în care aici s-au intersectat trei grupuri de interese: cel al cnezilor de rând, intraţi sub varii forme de subordonare, care încă mai încearcă să îşi păstreze măcar o parte din posesiunile lor funciare; cel al cnezilor nobili români, posesori deja ai titlurilor de nouă danie, care îşi consolidează în această perioadă patrimoniul funciar; şi cel al nobililor alogeni donaţi cu pământuri în zonă de către regalitate, fără îndoială partea cea mai interesată în extinderea cât mai rapidă, deci şi mai brutală, a stăpânirilor funciare. Asupra acestei zone intermediare ne vom opri atenţia în studiul de faţă deoarece, în opinia noastră, aici regăsim o tipologie relevantă pentru ceea ce conflictele de stăpânire vor fi fost în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea, atunci când s-a reaşezat, potrivit noii legislaţii în vigoare, sistemul patrimonial funciar bănăţean. În consecinţă, putem recunoaşte această linie de demarcaţie la hotarele ce despărţeau comitatul Timiş de spaţiul celor opt districte cărăşene privilegiate, dintre care Comiatul, Cuieştiul, Izvoarele Caraşului şi Bârzava par să fi cunoscut cele mai multe confruntări de interese între cnezi şi nobili, tranşate aproape fără nicio excepţie în favoarea celor din urmă.

Le problème concernant l´évolution des knezes dans l’espace roumain médiéval, en général, et des knezes roumains transylvains et banatiens, en particulier, a connu des longues débats dans l´historiographie roumaine du dernier siècle, les opinions, les contradictions ou les certitudes se manifestant sur un champ relativement fertile du point de vue documentaire, fait qui a détermine des nombreuses contributions scientifiques, variables du point de vue de leur valeur et importance, mais pleinement déterminés pour donner des réponses qualifiés sur des quelques interrogations vis-à-vis de la construction des élites sociales roumaines médiévales. Nous n’avons aucunement l’intention de reprendre cette discussion, du point de vue de la position relative à ce que les knezes roumains aient représente dans le Moyen Age transylvain ou banatien, en dépit du fait que ce sujet n’est pas encore épuisé pleinement, étant donne le fait que des nouvelles informations documentaries peuvent apparaître et les modalités d´interprétation historique contiennent encore beaucoup d´éléments polémiques pour qu’on arrive à une conclusion finale et unitaire dans son acception au niveau de la recherché médiéviste roumaine. C’est a remarquer néanmoins l´évolution des théories vis-à-vis du rôle et de la place de la noblesse roumaine dans la société médiévale de la Transylvanie et du Banat, déterminé par le stade des recherches historiques, par des courants et des tendances de l´historiographie, partagées par les auteurs qui ont aborde ce sort de problèmes, y ajoutant les méthodologies utilisées ou des conditionnements idéologiques, toutes exerçant des pressions qui ont distorsionné quelquefois les résultats des recherches publies. Ni le dialogue avec l´historiographie hongroise, beaucoup plus avantagée par l´accès plus facile aux resources documentaires, n´a pas eu le rendement espéré, tant que ce “dialogue” a été en réalité un dialogue des sourds, fondé sur des considérants nationalistes, les acteurs de ce dialogue n’ayant aucunement la puissance de les dépasser en faveur d´un correcte traitement appliqué aux réalités spécifiques pour une société comme celle médiévale, qui a évolué sur des coordonnées totalement différentes d´une époque plus ou moins proche de nos jours.

L´étude des élites roumaines du Banat médiéval a favorisé l´approchement du milieu social dans lequel celles-ci ont évolué, en partant du stade de knezes méconnus du point de vue officiel dans leurs possessions patrimoniales, vers celui ou ces nobles obtiennent des documents probatoires pour leur droit de maîtrise foncière, dans le siècle suivant acquierant le statut de nobilité, selon les documents de chancellerie qui accompagnent les actes de propriété. Tout en suivant cette perspective, l’étude des plusieurs documents envisageant un siècle tout entier – 1350-1450 – période névralgique, définitoire pour le profile ultérieur, tant pour celui des knezes, que de la noblesse, nous avait permis une introspection  plus détaillé dans les rapports d’entre les nobles et les knezes banatiens, marquée par des exemples concrètes, dont la finalité pourrai offrir une nouvelle dimension au paysage social du Banat Montagneux médiéval.

L’équation sociale que nous la proposons prit en considération un triple rapport établi au niveau de la contrée, tout en partant de la nouvelle législation introduite par la dynastie Angevine, entre les knezes habituels (qui n’ont pas encore obtenu les documents de confirmation dans leurs anciennes possessions), les knezes nobles roumains (reconnus par le pouvoir central par les actes de nouveau don conferts juste dans cette période) et les nobles allogènes, établis dans la zone grâce à des dons royaux, ceux-ci se manifestant en un element perturbateur, qui va compliquer le processus de redésignage des superstructures socials banatiennes.

Il faut préciser, avant tout, qu’il s’agit d’un rapport sensiblement différent d’une zone à l’autre, car le Banat collinaire et montagneux avait ses traits spécifiques, avec ses huit districts privilégiés (circonscrits en général au Banat de Séverin), plus protégés des immixtions externes, le Banat de la zone de plaine du comitat de Timis, favorable au développement des grands domaines foncières, donc intéressant pour la noblesse du royaume ou pour ses dignitaires. C’est extrêmement intéressant l’espace d’interférence d’entre les deux zones, là où les frictions déterminés par le droit de maîtrise sur les terres ont été beaucoup plus virulentes en mesure qu’ici se sont intersectés trois groupes d’intéresses: celui des knezes habituels, situés sous des diverses formes de subordination et qui cherchent garder un part de leurs possessions foncières; celui des knezes nobles roumains, déjà possesseurs des nouveaux titres de dons, qui vont consolider leurs possessions foncières; celui des nobles allogènes doués avec des terres dans cette zone par la cour royal, sans aucune doute, la fraction puissamment intéressée dans l’extension la plus rapide possible, donc plus brutale, des possessions foncières. Cet étude est consacré juste à cette zone intermédiaire car, selon notre opinion, on trouve ici la typologie la plus relevante concernant les conflits pour la maîtrise, tels comme se sont manifestés ceux-ci pendant le XIV-e siècle et dans la première moitié du XV-e siecle, alors quand on a “redessiné”, selon la nouvelle législation, le système foncier banatien. En conséquence, on peut reconnaître cette ligne de démarcation aux frontières qui séparaient le comitat de Timis de l’espace des huit districts privilégiés de Caraş, de Lugoj, de Sebes, de Comiat, de Izvoarele Caraşului et de Barzava se manifestant les plus nombreuses confrontations entre les nobles et les knezes, tranchés presque toujours en faveur de la dernière catégorie. Dans nos jours, il s’agit du coin nord-ouest du département de Caraş-Severin, là où le cours de la rivière de Bârzava quitte la zone collinaire et montagneuse de Dognecea vers la plaine de Timis, dans l’aréel des localités de Berzovia, de Ghertenis, de Ramna, et de Sosdea. Du point de vue géographique il s’agit de la seule zone de plaine du Banat de Caraş, fait qui renforce l’argumentation vis-à-vis du puissant intérêt des éléments allogènes pour ces endroits.

În studiul de faţă am încercat să analizăm sfera de competenţă şi atribuţiile lui Albert, arhidiacon de Timiş (1427-1445) şi vicar general al episcopiei Cenadului (1433-1437). Instituţia arhidiaconatului îşi găseşte originea în primele secole ale bisericii creştine, atingând apogeul în secolele XII-XIV. Până la mijlocul veacului al XVI-lea la Conciliul de la Trento arhidiaconul avea în teritoriu o autoritate comparabilă cu aceea a superiorului său canonic, episcopul. Arhidiaconii proveneau dintre membrii capitlurilor catedrale deţinând şi funcţia de canonic.

Episcopia catolică a Cenadului, în mod asemănător celorlalte instituţii de acest tip de pe teritoriul Ungariei, a cunoscut ambele instituţii ecleziastice. Albert a fost cel de-al 9-lea arhidiacon al Timişului, cea mai importantă funcţie ecleziastică a acestei zone, reuşind să acumuleze şi funcţia de vicar al episcopiei în anul 1433. Albert este numit vicar episcopal cu scopul de a soluţiona conflictul ivit între familiile Himfy şi Dáncs. Din cele 18 documente emise în perioada vicariatului său, 17 au legătură cu rezolvarea acestui conflict. Nereuşita soluţionării paşnice a disputei a generat reacţia oficialului bisericesc

prin apelul la cea mai serioasă metodă coercitivă,interdictul eclezias-tic, aruncat asupra familiei Himfy în 1435, reprezentând unul din rarele cazuri de acest gen cunoscute în Banat. În 1438 scaunul Episcopal este ocupat de către Petru, înrudit cu familia Himfy, fapt ce a determinat diminuarea severă a autorităţii lui Albert. Până la data decesului său, în 1445 sau 1446, apare doar episodic în documentele vremii.

Importanţa prezenţei lui Albert în funcţia de arhidiacon de Timiş între 1427 şi 1445 şi vicar episcopal între 1433 şi 1437 este dată de faptul că a fost singurul oficial ecleziastic din acest teritoriu de la care au rămas un număr destul de mare de documente, păstrate până azi, care ne oferă repere precise referitor la competenţele spirituale şi temporale ale acestuia.

Dans cette étude-ci nous avons essayé le relevage de la sphère de compétence et des attributions de Albert, archiprêtre de Timiş (1427-1445) et vicaire de la diocèse de Cenad (1433-1437). L’institution correspondante trouve son origine dans les premiers siècles de l’église chrétienne, mais celle-ci arrive à son maximal développement pendant les XII-e XIV-e siècles. Jusqu’au Concile de Trento l’autorité des archiprêtres concourait celui des évêques territoriaux. De cette catégorie ecclésiastique étaient élus les vicaires des diocèses, dans le cas qu’il s’avérait nécessaire la résolution des quelques problèmes difficiles dans l’évêché ou pour couvrir le manque d’un titulaire de cette fonction.

L’évêché catholique de Cenad, comme toutes les institutions de ce type de Hongrie, a connu toutes les deux offices ecclésiastiques. Albert a été le 9-e archiprêtre de Timiş, le plus important office paroissial de cette zone, qui a réussi d´accumuler même la fonction de vicaire de l’évêché dans l’année 1433. Sa nomination en qualité de vicaire est liée de la solution d´un conflit d’entre deux familles de nobles – Himfy et Dáncs. Des 18 actes restés du période de son vicariat, 17 ont liaison avec la médiation de ce conflit. L´échec de sa médiation détermina Albert d´excommunier la famille Himfy en 1435, ce fait étant l´un des plus rares cas de ce genre connu en Banat. Apres l’occupation de l’office diocésain par Petru, parent de la famille Himfy, l´autorité de Albert est sévèrement diminuée. Jusqu´à sa mort, en 1445 ou 1446, celui-ci apparaît d´une manière épisodique dans quelques documents.

Son importance réside du fait que de cet archiprêtre nous ont parvenu on important nombre de documents, gardés jusqu´à présent, nous offrant ainsi des repères précises concernant ses compétences spirituelles et temporelles.

Le monastère serbe, ayant pour patron le Saint Georges, est situé sur la rive droite de la rivière de Bârzava, sur son cours moyen, à l’extrémité estique du village Mãnãstirea, dans le département de Timiş. Le relief de la zone est représenté avec prépondérance par la Plaine de Bârzava, dans cette unité géographique se délimitant la Plaine de Gătaia. L’établissement monacal s’impose due aux constructions qui entourent l’église, bâties le long de la deuxième moitié du XVIII-e siècle.

Couvent a été dressé par le despote serbe Jovan Brancović pour les serbes colonisés dans cet espace, dans la deuxième moitié du XV-e siècle. Les premières informations sur le monastère Saint Georges de la vallée de Bârzava proviennent du domaine de l’administration fiscale otomaine. Les defteres (document turques) des années 1556-1557 ont consigné le monastère Saint Georges avec deux moines.

Notre démarche scientifique dans cette question est justifiée par l’intervention archéologique effectuée sur notre direction à cet établissement le long de l’année 2004, à l’occasion des travaux de restauration. Les fouilles  se sont déroulés seulement dans l’espace permis par les travaux de restauration. On a fouillé une surface à environ 70 m2 dans l’espace de nord-est et dans celui de nord-ouest de l’église, en identifiant des traces de logement, une construction du XVI-e siècle et un groupe de six tombes d’une nécropole plus grande.

Malheureusement, les informations historiques et memes la recherche archéologique ne peut pas offrir une réponse satisfaisante aux toutes les questions concernant le moment de son dressement, de sa structure architectonique et aussi de son constructeur.

Mănăstirea sârbească, aflată sub patronajull Sf. Gheorghe este situată pe malul drept al Bâzavei, pe cursul mijlociu al acestuia, la capătul estic al satulu Mănăstirea (jud. Timiş). Relieful zonei este dominat de Câmpia Bârzavei, din care se delimitează Câmpia Gătaiei. Mănăstirea, cu arhitectura sa impozantă, constă dintr-o biserică înconjurată de alte construcţii, construite în a doua jumătate a secolului XVIII.

Conform tradiţiei istorice sârbeşti mănăstirea a fost ridicată de către despotul sârb Jovan Branković pentru coloniştii sârbi din regiune în a doua jumătate a secolului XV. Primele informaţii scrise referitoare la mănăstire datează din perioada ocupaţiei otomane, în defterele din 1556-1557 fiind consemnată mănăstirea Sf. Gheorghe cu doi călugări.

În anul 2004, cu ocazia lucrărilor de restaurare, am intreprins săpături arheologice efectuate doar în spaţiul permis de lucrările de restaurare şi cercetându-se o suprafaţă de 70 m2 pe latura de nord-est şi de nord-vest a bisericii, unde am identificat urme de locuire, o construcţie datată în secolul XVI şi un grup de morminte care făceau parte dintr-o necropolă mai mare.

Din nefericire înformaţiile istorice şi cercetările arheologice nu pot răspunde, în momentul de faţă, întrebărilor majore legate de momentul înfiinţării mănăstirii, de structura arhitectonică şi de identitatea constructorului.

În încheiere poate fi menţionat faptul că Thomas Thorny nu şi-a exercitat funcţia de ban doar până în februarie 1585, cum se credea până în prezent, ci a încheiat exercitarea acestei funcţii odată cu decesul său, în ziua de Crăciun a anului 1587, aşa cum decurge dintr-o însemnare din acel timp.

Abschliessend sei bemerkt, dass Thomas Thorny seine Amtszeit als Banu nicht, wie bis z.Z. angenommen, im Februar 1585 abgeschlossen hat, sondern am Weihnachtstag des Jahres 1587, wie es einer zeitgenössichen Aufzeichnung zu entnehmen ist, aus dem Leben geschieden ist.

În perioada Evului Mediu, Banatul avea o nobilime importantă (magna nobilitas) iar Caransebeşul a fost desemnat deja în anul 1583 drept reşedinţă nobiliară (rezidenza de nobili). În cadrul acestei elite familia Vaida ocupa un loc deosebit. Pentru perioada 1529-1699 există indicii privitoare la viaţa a 49 de persoane (dintre care 40 erau bărbaţi), care cuprind 6-7 generaţii. Prin relaţii de căsătorie cu alte familii nobiliare din Banat (Fiat, Gârleşteanu, Iosika, Măcicaş, Peica) nobilii din familia Vaida şi-au mărit averea şi prestigiul social.

Pe parcursul a două secole această familie a reuşit ca prin diverse mijloace să aducă sub controlul său 60 de domenii, reşedinţe rurale şi grădini din comitatele Severin, Hunedoara, Bihor, Alba de Jos şi Turda – Arieş. La acestea se adăugau numeroase posesiuni în oraşele Caransebeş şi Lugoj.

Membrii familiei ocupau funcţii şi poziţii foarte importante, atât la nivelul local al oraşului Caransebeş şi al comitatului Severin cât şi la nivelul central al administraţiei din Transilvania: bani, comiţi, vicecomiţi, primari, juraţi, notari, grăniceri, ambasadori, diriginţi de poştă, castelani, arbitri. Cucerirea Banatului de către turci a dus în mod nefericit la micşorarea puterii şi bogăţiei nobililor Vaida. După 1700 această familie a dispărut din viaţa bănăţeana.

Im Mittelalter hatte das Banat einen bedeutenden Adel (magna nobilitas) und Karansebesch wurde schon im Jahre 1583 als eine Adelsresidenz (rezidenza de nobili) gekennzeichnet. Im Rahmen dieser Elite hatte die Familie Waida einen besonderen Platz. Für die Zeitspanne 1529–1699 gibt es Hinweise auf das Leben von 49 Personen (darunter 40 Männer), die 6–7 Generationen umfassen. Durch Verschwägerungen mit anderen Adelsfamilien aus dem Banat (Fiat, Gârlesteanu, Josika, Mãcicas, Peica) hatten die Adligen der Familie Waida hr Vermögen und soziales Ansehen gefestigt. Im Laufe von zwei Jahrhunderten war es dieser Familie gelungen, auf verschiedenen Arten etwa 60 Landgüter, Landhäuser und Gärten in den Gespanschaften Sewerin, Hunedoara, Bihor, Alba de Jos (Unterweißenburg), Turda-Aries (Thorenburg-Goldfluss) zu beherrschen. Es kamen noch zahlreiche Besitztümer in den Städten Karansebesch und Lugosch hinzu. Die Mitglieder der Familie hatten sehr wichtige Ehrenämter und Stellungen inne, sowohl auf der Lokalebene der Stadt Karansebesch und im Komitat Sewerin, als auch in der Zentralverwaltung von Siebenbürgen: Bane, Gespane, Untergespane, Bürgmeister, Geschworene, Notare, Zöllner, Botschafter, Postmeister, Schlossherren, Schiedrichter. Unglücklicherweise führte die zunehmende Eroberung des Banats durch die Türken zur Verringerung des Reichtums und der Macht der Adligen Waida. Nach 1700 verschwand diese Familie aus dem Banater Leben.

Sistemul de aşezări s-a prăbuşit, iar eforturile şi liniile orientative ale lui Kempelen au fost în zadar. Acesta a căutat să se scuze, însă, în final, a trebuit să-şi recunoască eşecul. Teoretic, planul funcţiona excelent, însă era imposibil de pus în practică. De asemenea, nu exista nici un plan de urgenţă. Suveranul a oprit imediat politica de colonizare. Au fost nevoie de mulţi ani pentru ca ţara să-şi revină, iar oamenii să se stabilească; treptat, condiţiile de viaţă pentru noua generaţie s-au îmbunătăţit.

În ciuda acestor probleme şi a eşecului său, lui Wolfgang von Kempelen i-a fost cerut sfatul şi experienţa de către împăratul Iosif al II-lea, atunci când s-au ivit noi probleme cu coloniştii, în Ungaria, în anii 1780. Într-un final, în luna noiembrie, 1786, politica oficială de colonizare s-a definitivat complet. Ordinele împăratului erau ca, dacă exista vreun teren liber, oamenii băştinaşi să fie primii care se stabilesc acolo. Nou-sosiţii nu se puteau baza pe niciun ajutor sau bani de la guvern.

In February 1769 Wolfgang von Kempelen was announced as a second commission agent for the Banat region (the first was Count Clary-Aldringen). During his stay in the Banat region (August 1769 till May 1770) Kempelen tried to carry out his new guideline for the settlement business. In some points he was successful when he tried the experiment in the village of Biled. However, during the winter season all work stopped. Kempelen was aware of the problems which occured in this region. The main problem was that the land had not been allocated for the new settlers, ordnance- survey maps and a land register did not exist. More than 500 new families lived under unbearable conditions. They had no money, no houses, they were starving and many died of various illnesses. Bad weather conditions made the situation even worse. Kempelen criticized the settlers, too. They did not show any effort to get out of their situation by themselves. People waited till the administration provided food, money and houses for them. However the whole Banat administration apparatus was bureaucratic and unwieldy, did not work properly and officials were corrupt. Nobody cared about the orders from Vienna, since the capital town of the monarchy was far away.

In the year 1770, about 3000 new families from western European countries rushed into the Banat region. A period of extreme dryness in Western Europe forced them to leave their homes and look for a better life in the eastern regions. However, there, conditions were quite the opposite. Heavy rainfall flooded rivers and the country, the crops were destroyed, roads damaged and transportation impossible. The settlement system collapsed, Kempelen’s efforts and guidelines were in vain. He searched for excuses, but in the end he had to acknowledge his failure. On papers the plan worked excellently, but in practice it was impossible to implement. An emergency plan did not exist, either. The sovereign stopped the settlement policy immediately. It took years for the country to recover, people to be settled; slowly living conditions of the new generation improved.

Despite these problems and his failure, Wolfgang von Kempelen was asked for his advice and experience by Emperor Joseph II, when new problems with settlers occurred in Hungary in the 1780s. Finally, in November 1786, the official settlement policy came to an end completely. The Emperor’s orders were that, if there was any vacant land, the native people should be the first to be settled there. New arrivals could not count on any help or money from the government.

-

Autorul analizează contribuţia civică a celor doi protopopi din Oraşul Liber Regesc Arad în perioada 1857-1871, în special în ceea ce priveşte obţinerea reprezentării democratice a românilor în instituţiile locale, iar din 1861 şi în districtele electorale.

Începând cu 1856 dieceza greco-catolic din Arad a devenit sediul protopopiatului Timişoarei, subordonat noii episcopii greco-catolice de la Lugoj.

După moartea protopopului Vasile Moldovan (6 mai 1857), conzistoriul de la Lugoj a decis desemnarea, începând cu data de 20 octombrie 1857, a canonicului Petru Raţiu, născut în zona Clujului. Acest cărturar luminat a apărut în Arad prin 1852 ca profesor la şcoala teologică ortodoxă.

În condiþiile favorabile pentru români ivite în primăvara anului 1860, protopopul greco-catolic Petru Raţiu s-a alăturat acţiunilor naţionale româneşti ale majorităţii greco-orientale locale. Prima sa contribuţie remarcabilă a fost susţinerea a contribuit băneşte la deplasarea unor “bãrbaþi de încredere ai inteligenţei române din Comitatul Aradului la Înaltul Tron” pentru a pregăti la Viena “primirea deputaţiunei care va subşterne Petiţiunea pentru un Kongres Naţiunale a Românilor din Imperiul Austriei”. Împreună cu capelanul său, Dimitrie Teaha, Petru Raţiu semna, alături de alte 16 persoane din rândul “inteligenţei române din Arad” proiectul Statutelor viitoarei “Asociaţiuni Naţionale în Aradu”, în ziua de 10/22 octombrie 1861, spre a fi înaintate spre aprobare la sediul din Buda al Consiliului locotenenţial pentru Ungaria Pentru acest fapt, Petru Raţiu şi Dimitrie Teaha, deşi absent la întâlnirea preliminară a societăţii culturale ţinută în 18/30 martie 1863, au fost consideraţi membri fondatori.

Următorul protopop, Ioan Berceanu, fiul unui mic nobil din Banat, a devenit membru al conducerii Asociaţiei Naţionale pentru Cultură şi Conversaţie a Poporului Român din Arad a două zi după numirea sa oficială (1/13 mai 1863), fiind numit şi bibliotecar al asociaţiei şi membru al Comisiei pentru acordarea “Stipendiilor”.

În 1867 a demisionat din conducerea asociaţiei. După alegerile locale organizate de noul regim în primăvara aceluiaşi an, el a devenit consilier al adunării generale orăşeneşti. După ridicarea la rang municipal a Aradului, în 1871 noul Comitet Legislativ a restricţionat activităţile sale civice. Deja în septembrie 1870 consilierii români nu au reuşit să oprească transformarea şcolii confesionale greco-catolice cu predarea în limba română în şcoală de stat cu predare în limba maghiară.

În după-amiaza zilei 14/18 1867 el a participat la înfiinţarea primei formaţiuni politice româneşti locale. Doi ani mai târziu, în 7/19 decembrie 1869 a fost ales preşedinte provizoriu al Clubul românilor tineri, o grupare politică radicală cu o durată scurtă de viaţă. Între 1863 şi 1873 el a fost profesor de limba şi literatura română la Gimnaziul Regal Superior. Între 1863-1880 de asemenea a predat şi religie greco-catolică.

-

-

The author emphasizes on the civic contribution of the two Greek-Catholic archpriests in the Free Royal Town Arad between the years 1857–1871, especially on the side of obtaining democratic representation for the Romanians within the local institutions and, beginning with 1861, within the electoral districts.

Since 1856, the Greek-Catholic vicariate from Arad became residence of the vicariate of Timiºoara, subordinate to the new Romanian Greek-Catholic bishopric of Lugoj.

After archpriest Vasile Moldovan’s decease (May 6th 1857), the Consistorium from Lugoj agrees upon the designation of the canonic Petru Raţiu, native from the region of Cluj, in this office at Arad on October 2nd 1857. This enlightened scholar has been present in Arad since 1852 as a teacher at the Greek-Oriental “clergycal school”.

In the favourable climate for the nationalities within the Habsburgic Empire, coming up with the spring of 1860, Petru Raţiu involved in the cultural and political actions of the local Greek- Oriental majority. The first occasion to make his contribution to the Romanian confessional fellowship visible occurred during the summer of 1861, as he financially sustained “the trustworthy men of the Romanian intelligence from the Arad County at the High Throne” who were to prepare in Vienna the “reception of the deputation which was to forward the Petition for a National Congress of the Romanians from the Austrian Empire”.

The second occasion was the status project of the “National Association in Arad” which he, along with his chaplain Dimitrie Teaha and other 16 persons “belonging to the Romanian intelligence from Arad”, signed on October 10th/ 22nd 1861, in order to be sent to Hungarian Locumtenential Council from Buda for approval. For this reason, Petru Raţiu and Dimitrie Teaha, though absent at the “preliminary meeting” of this cultural society, held on March 18th/30th 1863, were still considered “founding members”.

The following archpriest, Ioan Berceanu, son of a lower nobleman from the Banat, became member of the leadership of the “Arad National Association for Culture and Conversation of the Romanian People” on the second day after its official constitution (May 1st/13th 1863), being assigned librarian of the association and member of the Grant According Commission.

In 1867 – a year rich in events – he resigned from the Association’s leadership. Coincidently or not, after the local elections organized by the new regime during the spring of the same year, he became councilor in the town’s general assembly. After Arad has been risen to the municipal status in 1871, the new formula, that of the Legislative Committee, restricted the possibilities of his civic contribution. Already in September 1870, the Romanian councilors couldn’t stop the transformation of the local Greek-Catholic confessional school, with Romanian teaching language, into a communal school with Hungarian as teaching language.

In the afternoon of December 14th/28th 1867, he took part at the founding of the first local Romanian political formation. Two years later, on December 7th/19th 1869 (Sunday), he has been elected provisional president of the “Young Romanian’s Club”, a radical political formation with a rather brief existence.

The continuity of his laic existence is given by his activity as Romanian language and literature teacher at the Superior Royal Gymnasium from Arad between 1863 and 1873. He as well taught Greek-Catholic religion, between 1863 and 1880, at the same high school.

-

La 1 iulie 1923 apărea la Bocşa Montană din Banatul românesc gazeta săptămânală Drum Nou, editată de Mihail Gaşpar, protopop, scriitor, jurnalist şi om politic. El milita pentru unificarea eforturilor pentru dezvoltarea economică şi progresul cultural şi se pronunţa împotriva luptelor politice sterile.

Aceste deziderate au fost apreciate de Valeriu Branisce, vechi militant naţional şi jurnalist. Într-o scrisoare adresată către Mihail Gaşpar, publicată în numărul 3 al gazetei, acesta evoca munca depusă împreună, perioadă în care Gaşpar fusese colaborator, apoi redactor la Drapelul din Lugoj, gazetă fondată de Branisce în 1901. Ca şi acesta, condamnat la doi ani de închisoare în 1895, încă în perioada în care era redactor-şef la Dreptatea din Timişoara, naţională radicală a lui Gaşpar l-a costat zece luni de întemniţare în 1907 alături de alţi doi colaboratori la Drapelul: Ştefan Petrovici şi Corneliu Jurca. Reîntoarcerea lui Gaşpar la Lugoj a fost un adevărat triumf, o mare manifestare de adeziune a burghezilor, aşa cum îşi aduce aminte Branisce şi cum arăta şi reportajul apărut în Drapelul. Această scrisoare adresată lui Gaşpar, în care Branisce îl asigură de sprijinul său în iniţiativa lui, se constituie deci într-o bravă istorie a presei româneşti dinaintea războiului şi înainte de Unirea Transilvaniei şi a unei părţi a Banatului cu România.

Le 1er juillet 1923 parut à Bocþa, bourgade du Banat roumain, l’hebdomadaire Drum Nou (Voie Nouvelle) edité par Mihail Gaşpar, archiprêtre, mais aussi écrivain, ancient journaliste et homme politique. Dans son programme il éxigeait l’union des efforts envers le développement économique et le progress culturel et se prononçait contre les lutes politiques stériles.

Ces desiderata furent appreciés par Valeriu Branisce, ancien militant national et journaliste. Dans une lettre adressée a Mihail Gaţpar, publiée dans le 3me numéro de la gazette, cela évoquait leur travail commun, pendant que Gaşpar fut collaborateur et puis rédacteur au Drapelul (Le Drapeau) de Logoj, fondé par Branisce en 1901. Comme à ceci, qui fut condamné à deux ans de prison en 1895, dès qu’il était rédacteur en chef à Dreptatea (La Justice) de Timişoara, la tenue nationale radicale de Gaşpar lui valorait 10 mois de prison en 1907, à coté de deux autres collaborateurs du Drapelul, Stefan Petrovici et Corneliu Jurca. Le retour à Logoj du Gaşpar fut un veritable triomphe, une grande manifestation d’adhesion des bourgeois, comme se souvenait Branisce et comme le réportage de l’époque paru en Drapelul le prouve. Ainsi, cette lettre dans laquelle Branisce exprime l’appui pour l’entreprise de M. Gaºpar se constitue en brève histoire de la presse roumaine d’avant la Grand Guerre (quand Branisce fut arreté la seconde fois et Gaþpar aida la parution de Drapelul) et l’Union de la Transylvanie et d’une partie de Banat avec la Roumanie.

-

Întreaga legislaţie adoptată era bazată pe principiul egalităţii cetăţenilor indiferent de etnie. Au existat şi reacţii justificate deoarece România Mare nu era un stat ideal. Indiferent de neajunsuri, era patria tuturor cetăţenilor ei, inclusiv ai celor care aparţineau minorităţilor naţionale. Oricum, evenimentele vor rămâne şi de aceea ele trebuie prezentate de istorici aşa cum s-au petrecut. În acelaşi timp cititorul trebuie să le interpreteze fără a le scoate din contextul istoric. Acesta este şi mesajul acestui articol.

-

-

Towards the end of 1918 two groups of people confronted each other in the north-east of the Banat area. One of the groups consisted of Hungarian authoritative representatives and of the Hebrew community of Făget. They were struggling with death and were acting in despair. The other group of people, formed by the representatives of the majority population was insufficiently organized and thus they appeared anarchically on the spur of the revengeful actions of those just back from the war as well as of those who, from home, experienced the hardships of the war. Some of the humble local authorities, who acted discretitionary, as if their power were everlasting, played a great part in this anarchy.

The fiction was dramatic and was followed by purely tragic episodes and blamable actions on both sides. Fortunately, the wounds wew healed in the course of time, because the new Romanian Unitary National State was concerned with creating the legal environment to ensure a complete equality between all Romanian citizens, regardless of their nationality.

The entire legislation which was adopted was based on the non-discrimination principle on ethnic criteria. There were justified dissatisfactions, as the Great Romania was not an ideal state. Both with its lights and shadows, it was the homeland of all its citizens, including those belonging to national minorities.

Anyway, the events will last, and that is why they must be recorded by historians exactly in the way they took place. At the same time, the reader must interpret them without them from the historical context.

This is the withdrawing very message of the present article

-

Aviaţia a cunoscut „epoca industrializată” prin pregătirile şi desfăşurarea primului război mondial. Avionul, de altfel o bizarerie, a devenit o maşină de război puternică, utilizată la început pentru supravegherea inamicului şi a direcţiei de tir al artileriei, apoi a primit misiuni de lupte aeriene, cu scopul de a distruge forţele vii, mijloacele tehnice şi forţele aeriene duşmane.

Articolul de faţă descrie modul de organizare a aviaţiei române în timpul primelor decenii din perioada interbelică. Dotată insuficient şi inferior în comparaţie cu aeronautica Marilor Puteri, aviaţia română – cu 130 de piloţi-  a jucat un rol esenţial în timpul războiului. De altfel, primul război mondial a influenţat enorm dezvoltarea aviaţiei. După război, configuraţia geopolitică şi socială mondială s-a schimbat profund, fapt ce a determinat dezvoltarea puternică a ştiinţei şi a culturii, dar mai ales a aviaţiei. Tehnica militară a fost reînoită şi ameliorată. În perioada 1919-1923, avioanele utilizate au fost înlocuite cu aparate echipate cu motoare mai puternice, produse de aceleaşi fabrici.

Performanţele aviaţiei româneşti, în special în primele decenii ale perioadei interbelice, au fost excepţionale. În această perioadă, graţie bunei organizări a şcolii de aviaţie militară şi datorită materialelor adecvate, Şcoala Aeronautică Română s-a impus în Europa.

Au fur et à mesure, durant les millénaires, les gens ont arraché de la nature, succesivement, les mystères du vol; de cette manière, les descendants d’ Icar ont transformé le rêve en réalité et ont réussi à dominer l’ air. L’ historique de l’ aviation a toujours représenté un sujet d’étude provocateur. La Roumanie a été l’ un des premiers pays qui a disposé de l’ aviation de combat, capable à déployer des actes de lutte pendant la première guerre mondiale. C’ était le mérite des grands inventateurs roumains, de réputation mondiale, comme Traian Vuia, Aurel Vlaicu ou Henry Coandă. Cette oeuvre se propose à mettre en évidence la contribution de cette nouvelle catégorie d’ arme durant la première guerre mondiale et, dans la meme mesure, son progrès d’ entre-guerres, concretize par la fondation de l’ Industrie Aéronautique Roumaine.

L’ aviation a connu “l’ époque industrielle” par la préparation et le déroulement de la première guerre mondiale. L’ avion, autrefois une bizarrerie, este devenu une puissante machine de guerre, tout d’ abord utilisée pour la surveillance de l’ ennemi et la direction du tir de l’ artilerie, et plus tard elle a reçu des missions de bataille aérienne, pour détruire les forces vivantes, les moyens techniques et les forces aériennes ennemies.

Cet article décrit le mode d’ organisation de l’ aviation roumaine pendant la première décennie d’ entre-guerres. Dotée insuffisamment et inférieure par rapport aux aéronautiques des Grands Pouvoirs combattants, l’ aviation roumaine – avec 130 pilotes, surveillants aériens, etc. – a joué un role essentiel pendant la guerre. D’ autrement, la première guerre mondiale a influence énormément le développement prochain de l’aviation. Après la guerre, la configuration géopolitique et sociale du monde s’ est profondément changée, fait qui a déterminé un puissant développement de la science et de la culture, mais – surtout – de l’ aviation. La technique militaire a été renouvelée et – en dernière analyse – améliorée. Dans la période 1919-1923, les avions usés ont été remplacés par des appareils équipés avec des moteurs plus forts, produits par les mêmes fabriques.

Les performances de l’ aviation roumaine, en particulier pendant la première décennie d’ entre-guerres, ont été exceptionnelles. Dans cette période, grâce à l’ organisation bien établie de l’ enseignement militaire aviatique et aux matériels adéquats, l’ École Aéronautique Roumaine s’ est imposée en Europe.

-

-

The Germans were colonized in the XVIII century and had an obvious economic advantage in agriculture, rivers regulation and mining, they were long time considered a factor of stability in Banat, and because of their tolerance with the other populations. Though, they become the main minority of Banat, at the end of the XIX century, they were not seen as a majority in no place of Banat. Schwaben, great supporters of the unification, they will be strongly influenced by the national-socialist movement lead by Fritz Fabritius, from the third decade of the XX century. Their integration in the German Ethnic Group, their incorporation for organising the SS troops and Todt, and adopting the motto concerning the founding of DONAULAND, launched by the Third Reich. A series of other factors were added, as: losing the war by the Nazi Germany, fulfilling the conditions of the Convention of Armistice by the Romanian government, the soviet occupation, etc. These factors have determined multiple measurements of punishment for the Schwaben in Banat: arresting and condemning some well-known members of GEG, eliminating all the workers from the local administration, taking by force all the immobile goods, industrial factories of the “enemy”, especially German, putting in prisons for forced work from Romania, deportation in the Soviet Union. The last one determined a collective revolt: the Germans tried to leave the country without notice or to obtain documents which would certify their French or Czechoslovakian nationality, even denying their ethnic origins.

Autorul reexaminează conţinutul a două discursuri extrem de importante rostite de către liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, în calitatea sa de Ministru al Justiţiei, în Cluj (în dăţile de 13 iunie 1945 şi 8 iunie 1946). Este accentuată atitudinea sa vizavi de problematica din Transilvania, ca parte integrantă a României, precum a fost decis de către Marile Puteri câştigătoare (în primul şi al doilea război mondial), în cadrul Conferinţei de Pace din Paris (din anii 1920 şi 1946-1947). Atitudinea sa privind această „problematică” a atras critica liderilor comunişti români şi a fost folosită pentru excluderea sa de pe scena politică mai târziu.

-

-

The author reconsiders the content of two extremely important speeches made by the communist leader Lucreţiu Pătrăşcanu in his capacity as the minister of justice in Cluj (in June 13th 1945 and June 8th 1946). It is emphasized his atttitude towards the Transylvanian problem, as an integrant part of Romania as it was decided by the winning Great Powers (in the first and second world war) within the Peace Conference in Paris (1920 and 1946-1947). His attitude towards this “issue” brought about the criticism of the Romanian Communist leaders and it was used for his exclusion from the political scene later on.

În concluzie, anul 1950 a fost un an important pentru Muzeul Banatului. Acesta avea un caracter mixt, predominând secţia de istorie-arheologie (alături de secţiile de etnografie, de pictură şi de ştiinţele naturii) şi era subordonat Comitetului pentru Artă din cadrul Ministerului Artelor, care îl subvenţiona, alături de Comitetul pentru Aşezămintele Culturale de pe lângă Consiliul de Miniştri.

Muzeul se confrunta în anul pe care îl analizăm cu o lipsă acută de spaţiu, în condiţiile în care trebuiau realizate reparaţii urgente la Castelul Huniade, care apoi trebuia   amenajat pentru a adăposti un muzeu (clădirea era lipsită complet de instalaţia de încălzire). În plus muzeul a fost obligat să renunţe la o serie de încăperi pe care le deţinea în Palatul Cultural, oricum impropriu adăpostirii colecţiilor muzeale. Lucrările de construcţii şi de amenajare a Castelului Huniade  s-au realizat într-un ritm greoi în cursul anului 1950 datorită bugetului mic alocat acestora, birocraţiei existente, lipsei materialelor de construcţii, precum şi a faptului că întreprinderile de construcţii din Timişoara aveau foarte multe lucrări de executat. În aceste condiţii directorul muzeului Marius Moga propunea forurilor competente executarea unor lucrări de reparaţii în regie. În ciuda acestei realităţi la sfârşitul anului au fost executate o serie de lucrări la parterul Castelului pentru instalarea secţiei de istorie, instalaţia de lumină era aproape terminată, a fost pavat şi amenajat parcul interior. 

În privinţa colecţiilor, muzeul nu dispunea de nici un depozit organizat după criterii ştiinţifice, lipsa mobilierului reprezentând una dintre cauze. Datorită inexistenţei mobilierului adecvat, dar şi a deselor mutări ale depozitelor de-a lungul timpului, materialul muzeologic existent în depozit era într-o mare măsură deteriorat. Materialul prezentat în cadrul expoziţiilor era bine conservat.

În anul 1950 colecţia de arheologie a fost transferată în întregime în Castelul Huniade. M. Moga avea în vedere verificarea acesteia. Secţia de pictură era organizată în 13 săli din Palatul Cultural, fiind prezentată pe şcolile de pictură în ordine cronologică. Secţia de artă populară a fost reorganizată în aceiaşi clădire. Au început şi lucrările pentru organizarea secţiei de istorie – arheologie în Castelul Huniade. În primele luni ale anului 1950 erau deschise publicului expoziţiile de ştiinţele-naturale, de pictură şi etnografie. În iunie 1950 a fost deschisă prima parte a expoziţiei de istorie- comuna primitivă (în Castelul Huniade). Numărul vizitatorilor se cifra între 2000 şi 4000 de oameni. Tot în cursul anului a fost mutat în Castelul Huniade întregul depozit de pictură (condiţiile de conservare erau mai bune aici), precum şi întreaga arhivă istorică a muzeului. A fost demarat şi procesul de identificare şi de triere a materialului muzeologic existent în depozite.

Personalul muzeului, atât cel ştiinţific, cât şi cel administrativ era insuficient. Totodată acesta era doar în parte corespunzător din punct de vedere profesional. Astfel cercetarea ştiinţifică a fost asigurată în acel moment doar de către Marius Moga (istorie), Dionisie Linţia şi Emil Nadra (ştiinţele naturii). Exista un singur laborant (pentru ştiinţele naturii). În acelaşi timp cei care activau în muzeu aveau statutul de personal administrativ, suferind o pierdere de salariu în anul pe care îl analizăm.

Chiar şi în condiţiile dificile din acel an personalul ştiinţific al Muzeului Regional al Banatului a întreprins unele cercetări ştiinţifice. Astfel Marius Moga făcea parte din colectivul de specialişti care lucrau la Repertoriul Arheologic al Republicii Populare România, contribuind cu informaţii ştiinţifice privind Banatul. Pentru săpăturile arheologice din acel an istoricul bănăţean se gândea la aşezările Jadani sau Pişchia pentru clarificarea problemei valurilor romane din Banat precum şi la Parţa, punct preistoric important. Totodată Moga a făcut parte din colectivul de arheologi de la Porolissum.

Au fost întreprinse cercetări de teren în localităţile Parţa, Lenauheim, Iecea Mare.

Deosebit de importante au fost cercetările ştiinţifice întreprinse de către  Emil Nadra în Dobrogea şi care s-au concretizat cu îmbogăţirea colecţiei ornitologice a muzeului. Materialul ornitologic adus din Dobrogea a fost prelucrat în cursul anului, el fiind prezentat apoi publicului în cadrul unei expoziţii. Linţia şi Nadra s-au deplasat pentru colectarea de materiale ornitologice şi zoologice şi în Regiunile Hunedoara, Severin, Timişoara şi Arad.

Colecţiile muzeului au fost îmbogăţite în limita fondurilor existente. Au fost cumpărate o serie de tablouri, precum şi piese etnografice. În acelaşi timp au fost restaurate tablouri de către Emil Lenhardt.

Nici Muzeul Regional al Banatului nu a fost scutit de procesul de comunizare a României, aflat în plină desfăşurare în 1950. Astfel expoziţiile, în special cea de istorie,  trebuiau să fie realizate ţinându-se cont de principiile materialismului istoric. În toamna lui 1950 personalul muzeului a fost angrenat de către autorităţi în strângerea obiectelor muzeografice confiscate de comunişti de la foştii moşieri.

Pe de altă parte a fost demarat proiectul realizării Muzeului Lenau din localitatea Lenauhaeim (urmărind şi el unele scopuri politice imediate). M. Moga a început demersurile pentru adunarea materialului muzeografic necesar în acest scop, dar lipsa banilor a împiedicat repararea clădirii aleasă pentru a adăposti viitorul muzeu.

Directorul muzeului a fost preocupat de dezvoltarea acestei importante instituţii de cultură din Banat. În acest scop a elaborat un proiect de dezvoltare a secţiilor muzeului, propunând, pentru o mai optimă funcţionare a instituţiei,  subordonarea acesteia faţă de Comitetul pentru Aşezămintele Culturale. Erau necesare noi laboratoare, ca şi pregătirea  laboranţilor. În acelaşi an M. Moga avea în vedere înfiinţarea unei şcoli muzeografice la Timişoara, care urma să-şi aibă sediul în Palatul de Cultură.

Anul 1950 a fost unul extrem de complex pentru Muzeul Banatului. În ciuda multor dificultăţi s-au realizat primii paşi spre transformarea acestuia într-o instituţie muzeală autentică. Meritul major în acest sens l-a avut Marius Moga, care a fost nevoit, în lipsa personalului de specialitate, să rezolve o multitudine de probleme complexe.

In das Jahr 1947 die Gebäude Huniade Schloss wurde zum Banater Museum gegeben. In dieser Sinne das Jahr 1950 bleibt eine wichtige Datum für diese Kultur Institution. Zur dieser Zeit das Museum hatte einen gemischten Charackter, vortgeschritten war nur die Archäologie-Geschichte Abteilung (daneben auch die Volkskunde-, Naturwissenschaft- und Gemälde- Abteilung) und war unter der Stützung des Kunstgenossenschaft aus der Kunst Ministerium, Institution die ihm auch finanzierte gemeinsamm mit der Komitet für die Kuilturniederlassungen, von der Kunstbotschaften der Ministerium.

Das Museum, in das Jahr in dem wir die Analzse unternehmen, beschrenckte sich mit ein grosses Mangel an Raum, Umstände in dem man dringente Reparationen erledigt wurden, an der Huniade Schloss, der angefertigt sollte für die Funktion eines Museums (die Gebäude hatte damals keine Heizungsanlage). Dabei das Museum musste eine Reihe von Kammern aus der ehemaligen Kultur Palast befreihen, Gebäude die schon aus der Zwischenkriegszeit es besetzte. So und so die Gebäude war ungünstig für die Behaltung der Sammlungen, so dass die Umsiedlung in der Huniade Schloss als eine gute Lösung erschien. Doch die Bauarbeiten an der Huniade Schloss gingen fortwärts in einen sehr langsamen Ritmus, ins besonders wegen der Geldmangeln des Staates nach dem Zweiten Weltkrieg. In das Jahr 1950 die angeordnete Geldsumme für die Kultur war sehr klein.

Im Bezug mit ser Sammlungen das Museum besitzte seinen Depos nicht in enen wissenschaftlichen Ordnung, in meisten Fälle wegen der Möbelmangel. Deswegen war auch ein grosser Teil der Materialien nicht im guten Stande behaltet.

In das Jahr 1950 die archäologische Samlung wurde in das Huniade Schloss getrieben, als die Stromanleitung fertig war. In die ersten Monaten des Jahres wurden für das Publikum einige Ausstellungen geöffnet: die Naturkunde, Volkskunde und Gemäldegalerie. Im Junie des Jahres 1950 öffnete sich auch die erste Teil der Vorgeschichte – Ausstellung (alles in das Huniade Schloss). Der Anzahl der Besucher war zwischen 2000 bis 4000 Leute. In dieser Zeit man arbeitete bei der wissenschaftliche Bestimmung der Materialien aus der Sammlungen.

Die Angestellten des Museums waren nicht genug als Anzahl und nicht professionell Bereitet. In diesem Fall die Forschung war gesichert damals von Marius Moga (Geschichte und Archäologie), Dionisie Lintia und Emil Nadra (Naturkunde). Existierte nur ein einzges Labor (fär die Naturwissenschaften). Auch in diesen düstere Umstände wissenschaftliche Forschung wurde gemacht. Marius Moga projektierte systematische Ausgrabungen in die Siedlungen von Jadani oder Pischia für die Klariffizierung des Problemms der Römischen Erdwällen. Im Banat sollte man Ausgrabungen auch bei Parta, ein wichtiger prehistorisches Punkt, beginnen.

Oberfläche Forschungen wurden gründlich in die Ortschaften Parta, Leunauheim, Iecea Mare unternommen.

Sehr wichtig waren die wissenschaftliche Forschungen von Dobrogea, des Emil Nadra´s, seine Sammlungen haben das Banater Museum reicher gemacht. Lintia fahrte nach Hunedoara, Severin, Timisoara und Arad um neue Exemplare zu der ornitologische und zoologische Sammlung bringen kann.

Die Gemälde Sammlungen wurden von Emil Lenhardt restauriert und bewahrt.

Kein regionales Museum aus Banat konnte sich von der Kommunismus sich erweigern. Auch die Ausstellungen wurden so gedacht dass die neue politische Realität zu stützen. Im Herbst des Jahres 1950 die Angestellten der Banater Museum müssten ein Museum an Gedehniss zu Lenau im Lenauheim anfertigen (Projekt die mehr politische Zwecke hatte). M. Moga begann die Arbeiten für die Sammlung der Materialien, doch das Geld fehlte dafür.

Der Direktor war damals beschäftigt diese Kultur Institution zu entwickeln und representativ für das ganze Banat sein soll. Deswegen denkte er mehrere Abteilungen in das Museum zu bilden und mehrere Labors bauen. In diesen Jahr M. Moga denkte schon an eine museographysche Schule in Temeswar zu gründen.

Das Jahr 1950 war ein sehr schweres und komplexes für das Banater Museum. Trozt aller Schwierigkeiten haben sich Fortschritte gemacht in der Umwandlung der Intitution in einen wahren Museum. Marius Moga war gezwungen, wegen der Inexistenz der wissenschaftlichen Angestellten, mehrere Problemme alleine lösen zu können.

Ștefan Frecot urmează cursurile școlii elementare și a liceului în orașul său natal. In 1904 absolvă ca șef de promoție și obține diploma de bacalaureat cu distincție la Liceul Piarist. Urmează cursurile Facultății de Drept de la Budapesta și obține în anul 1910, la fel ca și tatăl său, titlul de doctor în drept.

În timpul primului război mondial este încorporat în armata austro-ungară cu gradul de locotenent. In această calitate participă la operațiunile militare de pe diferite fronturi de luptă.

După terminarea războiului, Ștefan Frecot se implică în viața politică. În conformitate cu decizia luată la 10 august 1919, o delegație compusă din patru reprezentanți ai șvabilor  condusă de  Ștefan Frecot pleacă la Paris pe 12 august. În capitata Franței ei au colaborat strâns cu delegația română și cu reprezentanții Transilvaniei și Banatului, precum Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Nicolae Comșa, Victor Braniște, Traian Vuia, Traian Lalescu și alții.

La 19 august, Ștefan Frecot, Andreas Buschmann, Thomas Fernbacher și Franz Timon au fost primiți de Consiliul celor Zece. Cu această ocazie, , Ștefan Frecot, în calitate de conducător al delegației, a prezentat lui  Georges Clémenceau, președintele Coferinței de Pace, un Memorium unde erau prezentate consecințele negative a împărțirii Banatului și dorința compatrioților săi de a se unii cu România.

Revenit la Timișoara, Ștefan Frecot a trebuit sa suporte atacurile câtorva dintre compatrioții săi care nu vedeau cu ochi buni demersurile făcute la Paris de delegația pe care acesta a condus-o. A fost catalogat ca ”trădător” și ”vândut românilor”. Dar a avut și satisfacții: în toamna lui 1919 a fost ales ca deputat independent în primul parlament al României Reântregite.

A fost convins că fără sprijinul partidelor politice românești, nu poate susține adevăratele interese ale compatrioților săi care trebuiau să fie protejați în fața politicilor pan-germaniste.

Este unul dintre fondatorii Partidului Poporului (Volkspartei) care propunea un program de colaborare cu partidele românești.

Cu toate că toată viața sa a desfășurat o activitate loială statului român, Ștefan Frecot a fost obligat să petreacă doi ani (1952-1954) într-un lagăr de muncă, alături de alți intelectuali români, germani, maghiari, sârbi, bulgari, evrei. După eliberare, cu sănătatea șubrezită, el a continuat activitatea profesională, până la pensionare. Moare la 26 iunie 1971 și este înmormântat în cimitirul din Calea Lipovei.

L’avocat dr. Ștefan Frecot fait partie, entre autres, des personnalités de la vie politique du Banat qui ont joué un rôle important dans les événements déroulés à la fin de la première guerre mondiale. Il est né le 20 août 1887 à Timișoara.

Ștefan Frecot a suivi les cours de l’école élémentaire et du lycée dans sa vie natale. C’est ainsi qu’en 1904 il obtient la diplôme de baccalauréat avec distinction au Lycée des Piaristes comme chef de promotion. Ensuite, il a fait des études juridiques à Budapeste en obtenant en 1910 le titre de docteur en droit, tout comme son père.

Pendant la première guerre mondiale il est incorporé dans l’armée austro-hongroise avec le degré de lieutenant. Dans cette qualité il participe aux opérations militaires sur plusieurs fronts de lutte.

Conformément aux décisions prises à la séance du 10 août, une délégation formée de quatre représentants des souabes du Banat conduite par Ștefan Frecot, s’est mise en route pour Paris, le 12 août. Dans la capitale de France ils ont étroitement collaboré avec les membres de la délégation de Roumanie et avec les représentants de la Transylvanie et du Banat tels que Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Nicolae Comșa, Victor Braniște, Traian Vuia, Traian Lalescu et d’autres.

Le 19 août, Ștefan Frecot, Andreas Buschmann, Thomas Fernbacher et Franz Timon ont été reçus par le Conseil des dix. À cette occasion, Ștefan Frecot, dans sa qualité de dirigeant de la délégation, a présenté à Georges Clémenceau, le président de la Conférence, un Memorium où étaient insérées les conséquences négatives de la division du Banat et la volonté de ses compatriotes de se réunir avec la Roumanie.

Revenu à Timișoara, Ștefan Frecot a du subir l’attaque de quelques uns de ses compatriotes qui ne voyaient pas d’un bon oeil la démarche de la délégation. On l’a catalogué comme traître et vendu aux Roumains.

Mais il a eu des satisfactions aussi. En l’automne du 1919 il a été élu députat indépendent dans le premier parlement de la Roumanie réunie. Il s’est bientôt convaincu que sans l’appui des partis roumains, il ne peut pas soutenir les vrais intérêts de ses compatriotes qui, premièrement, devaient être protégés contre la politique aventurière pan-germanique. Il est l’un des fondateurs du Parti du Peuple (Volkspartei) qui propose un programme de collaboration avec les partis roumains.

Bien qu’il soit âgé et que toute sa vie il déployât une activité loyale à l’état roumain, le dr. Ștefan Frecot a été obligé de passer plus de deux années (1952-1954) dans un tel camp, à côté d’autres intellectuels roumains, allemands, hongrois, serbes, bulgaires, juifs. Après la libération, la santé affaiblie, il a continué son activité professionnelle jusqu’à la retraite.

Il est mort le 26 juin 1971 à Timișoara et il est enterré dans la cimetière de Calea Lipovei.

Cuvântul antimis, derivă de la grecescul áíôé= în loc de, şi de la cuvântul latin mensa = masă. Precum îi arată numele antimesion, în scriere grecească áíôéìÝíóéïí1, înseamnă „pe masă” sau „în loc de masă”, având menirea să înlocuiască, în anumite împrejurări, sfânta masă sau prestolul din altarul bisericii.

Antimisul este confecţionat din pânză de in alb, fiind căptuşit cu aceeaşi pânză de culoare verde. Este de formă dreptunghiulară, având dimensiunile exterioare: lungime 63 cm, lăţime 51 cm, iar cele interioare: lungime 54 cm, lăţime 42 cm. Tabloul este expresiv cu figurile stilizate natural şi artistic. În prim plan este reprezentat Mântuitorul, în poziţie orizontală, cu mâinile întinse pe picioare, deasupra mormântului dreptunghiular, pe un giulgiu lat, ţinut la cap de „IOSIF kidevei”, iar la picioare de „sin to Nikodimo”. Maica Domnului „MP THEOU” cu braţele întinse, are la dreapta sa pe „MARIAN MAGDALINA” şi pe „MARTHA”, iar la stânga un înger cu aripi, pe „IO O THEOLOGOS”, şi încă un înger. Inscripţiile în limba greacă, fiind încadrate în aureole, în prezent, sunt acoperite cu culoare aurie.

În planul al doilea, Sf.Cruce, cu cununa de spini, cu tăbliţa cu iniţialele: „I.N.C.I.”, suliţa şi prăjina cu buretele, răzimate de braţul orizontal al Crucii. Deasupra şi dedesubtul braţului orizontal, lângă braţul vertical, iniţialele: „IC XC NI KA”. Sub braţul orizontal al Crucii câte trei Serafimi, de fiecare parte, iar deasupra câte trei Heruvimi, în trei cercuri înlănţuite, având la margine câte o cădelniţă. Această compoziţie este încadrată într-o boltă susţinută de două coloane. În cele patru colţuri, sunt reprezentaţi Sf. Evanghelişti, cu simbolurile lor. Deasupra celor doi evanghelişti din partea stângă, culmea Golgotei, cu cele trei cruci, la poalele muntelui toate uneltele torturii, pe cer fiind reprezentat Soarele, iar în partea dreaptă cetatea Ierusalimului şi Luna. Între medalioanele evangheliştilor Matei şi Luca, la margini „KLEGORITA KUVUKAION”, iar la stânga, între medalioanele evangheliştilor Ioan şi Marcu, „O KIPOS”- mormântul gol după Înviere.

Texul Antimisului, în traducere: „Sfânt Epitaf întocmai înfrumuseţat şi dat la tipar prin grija şi cu cheltuiala lui Gheorghe Trapezuntul şi pomena s-a închinat de către el Prea Sfântului şi de aiaţă făcătorului Mormânt, împreună cu tiparul kalkografic, spre pomenirea sa şi a părinţilor săi, sub patriarhatul Prea Fericitului Domn Meletie al Ierusalimului, prin grija lui Paisie proegumenul Sfântului Mormânt. Şi se dă gratuit ortodocşilor în 1733 Martie. Şi acum a ridicat altar dumnezeiesc, spre a se săvârşi pe el sfânta şi dumnezeiasca jertfă din partea...”

Starea de conservare a obiectului a impus o analizã minuţioasă şi de durată, luând în considerare vechimea obiectului, importanţa liturgică şi documentară, precum şi uzura funcţională la care a fost supus.

În general, ţesătura se caracterizează prin fragitate ridicată, este puternic deshidratată şi decolorată, datorită efectului luminii, prin fenomenul oxidativ, precum şi datorită mediului necorespunzător de păstrare şi manipulare.

Luând în considerare că Antimisul este expus în Muzeul Bisericii Mitropoliei, în condiţii de conservare specifice, este nevoie de măsuri de conservare şi restaurare speciale pentru a prelungi viaţa acestui obiect de textile şi a-l reda circuitului expoziţional.

-

-

The author presents the history of antimensions, as of their making, specific iconography and liturgical use. The preservation status of the cloth is described, as this 1733 antimension, part of the collections of the Museum of Banat Metropolitan Seat in Timisoara, is to object of reconditioning and restoration.

Word antimis comes from the Greek áíôé =instead of, and from the Latin word mensa = table. As the name antimesion shows, in Greek writing áíôéìÝíóéïí means „on the table” or „instead of table”, in some circumstances it has the mission to substitute the holy table or the table situated in front of the church’s sanctuary.

The antimis is made of white flax cloth beeing lined with the same cloth green colored. It has rectangular form, the outer dimensions: 63 cm length, 51 cm width and the inner dimensions: 54 cm length, 42 cm width. The scene is suggestive with naturaly and artistically improved figures. In foreground the Saviour it is represented, horizontally, with his hands streched on his feet, above the rectangular grave, on a broad shroud, with his head held by „Joseph kidevei” and the feet by „sin to Nikodimo”. The Lord’s mother „MP THEOU” with her streched arms, has at her right „MARIAN MAGDALINA” and „MARTHA” but on the left an angel with wings, „IO O THEOLOGOS” and another angel. The latin inscriptions, framed in aureolas, as yet, are covered by gold colour.

In the second ground the Saint Cross, with the crown of thorns, with the door plate having the „I.N.C.I.” initials, the spear and the sponge pole leaned on the horizontal arm of the Cross. Above and under the horizontal arm, next to the vertical one, the initials: „IC XC NI KA”. Under the horizontal arm of the Cross a number of three Seraphs, on each side, and above three Cherubs, in three chained circles, at the verge having one thurible. This composition is framed in a vault sustained by two columns.

In the four corners are represented the Saint Evangelists, with their simbols. Above the two Evangelists from the left side, the Golgots peak, with the three crosses, at the lap of the mountain all the torture tools, the Sun represented on the sky, and on the right side the Jerusalim fortress and the Moon. Between the Evanghelist Mathew and Luke medallions, at the verge „KLEGORITA KUVUKAION”, at left, between the Evangelist John and Mark medallions „O KIPOS” – the empty grave after the Ressurection.

The Antimises text, in translation: „Saint Epitaph precisely embellished and given to print through the care and expense of Gheorghe Trapezuntul and the charity he bow for the Too Saint and life creator Grave, togheter with the kalkographic norm, to his and his parents mentioning, under the patriarchate of The Too Blessed Mister Meletie of Jerusalim, through the care of Paisie the proegumen of the Holly Grave. And it is given to the orthodox in March 1733. And now he raised a divine sanctuary, to fulfil himself the saint and divine sacrifice on behalf of ...”

The conserving estate of the object required a long and minutely analysis, taking into consideration the oldness of the object, the liturgical and documentary importance, as well as the functional wear to which it was presented. Generally the tissue it is marked by a high fragility, it is strongly dehidrated and offcoloured, because of the light efect, through oxidating phenomenon, as well as because of the inadequate environment of preservation and handle.

Taking acoount that the Antimis is permanently exhibited at the Metropolitan Church Museum, in specific preserving conditions, it needs a special preservation and restoration to extend the life of this textile object and reset it to the exhibit circulation.

Iniţiativa de constituire a acestor colecţii a fost benefică dar a avut şi dezavantaje din punctul de vedere al posibilităţii actuale de reconstituire a inventarului liturgic în general şi a inventarului iconostaselor în special. Nu întâmplător precizăm acest lucru. Ne referim la faptul că sunt frecvente situaţiile în care părţi ale aceluiaşi iconostas au rămas împărţite între locul de origine şi colecţii. Concret vorbind, icoane împărăteşti au fost incluse în colecţii iar alte fragmente ale sale, cum sunt uşile împărăteşti sau crucea cu molenii au rămas în biserici. În alte situaţii inventarul unui iconostas a fost împărţit între colecţii diferite îngreunându-i reconstituirea.

Studiul de faţă revine asupra problemelor ridicate de iconostasele vechi din Banat şi analizează registrul tematic al icoanelor şi uşilor împărăteşti. Marea majoritate a lucrărilor selectate face parte din colecţii publice. Această selecţie ne-a fost impusă de dificultatea cu care se conturează în prezent o tradiţie în pictura pe panou mobil în Banat şi aspectele sale concrete.

Este cunoscut faptul că spre deosebire de celelalte provincii româneşti, Banatul a fost în mare măsură văduvit de martori ai artei medievale, atât la nivelul creaţiilor monumentale, cât şi în ceea ce priveşte vechiul său inventar liturgic incluzând şI iconostasul. În această provincie absenţa autorităţii politice de confesiune ortodoxă, a transferat marile iniţiative ctitoriceşti în cel mai fericit caz la nivel nobiliar sau la cel al unei ierarhii bisericeşti instabile şi slab atestate documentar, cel puţin până în secolul al XVII-lea. Modificările climatului politic şi socio - economic de după 1718 şi configuraţia acestor coordonate în secolele umătoare, au avut la rându-le efecte dezastruoase asupra creaţiei religioase.

În completarea surselor documentare, câteva lucrări care provin din mediul monastic pot indica aspectul concret al unor piese reprezentând patrimonial mobil dinanintea secolului al XVIII-lea. Din inventarul mânăstirii din Cebza (Timiş) a ajuns în colecţiile vechi ale Muzeului bănăţean, o icoană cu tema Sfântul Nicolae (Cat.1). Lucrarea se particularizează prin limbajul său stilistic arhaic, cu totul diferit de cel al icoanelor locale datate sau databile în secolul al XVIII-lea. Caracterul său simbolic, rezultat al desenului, al interpretării detaliilor, al gamei cromatice sobre, ar putea indica produsul unui atelier local mânăstiresc, ante 1700. În biserica Paraclis a mânăstirii din Partoş s-au păstrat câteva fragmente de iconostas realizate în etape diferite. Uşile împărăteşti (Cat.3), un fragment din arhitravă, crucea cu molenii şi două icoane împărăteşti cu temele Sfântul Nicolae tronând (Cat.2) şi Arhanghelul Mihail. Aceasta din urmă este datată în anul 1740.

Dacă Banatul este deficitar în reconstituirea aspectului general al unui iconostas anterior sfâr- şitului de secolul al XVIII-lea, în schimb numărul considerabil mai mare al icoanelor împărăteşti compensează în bună parte lacunele semnalate şi lasă posibilitatea identificării câtorva dintre manifestările pe care le-a cunoscut acest meşteşug. Dat fiind caracterul enunţat al lucrării ne limităm la prezentarea câtorva lucrări care se subsumează categoriei generale „icoană tradiţională” evaluându- le specificul iconografic şi stilistic.

Grupul acestora are o configuraţie iconografică şi stilistică care le particularizează între icoanele bănăţene. Sunt de reţinut câteva coordonate. În primul rând legat de datele tehnice sunt de precizat dimensiunile apropiate de cele prescrise şi utilizarea (mai puţin la Partoş) a două modele de rame: sculptate în grosimea lemnului în relief triplu cu motiv în semiove sau aplicate, cu profil dublu sau triplu. În ambele situaţii s-a folosit bicromia roşu-aur sau roşubrun. Fundalul a fost redat cu aur, cu albastru plat sau împărţit în două zone cromatice: albastrul plat cel al cerimii, verde cel terestru. Este de remarcat vibrarea cromatică a verdelui terestru, începând cu icoana Arhanghelului Mihail de la Partoş dar şi a cerimii, prin intercalarea unei zone cromatice de rozuri la orizont. remarcă prin preferinţa pentru decorativism. Acesta rezultă din asocierea de culori complementare cu dominantă de roşu, albastru şi verde şi din abundenţa ornamentelor preponderant vegetale, distribuite pe tronuri, pe veşminte, pe coroane, pe aureole, evidenţiate cu foiţă de aur. Dintre lucrările reprezentative au fost selectate: icoana Sfântului Nicolae din Paraclisul mânăstirii din Partoş (Cat.2); perechea de icoane de la Banloc (Cat.4,5); de la Ofseniţa (Cat.6,7), Toager (Cat.23, 24), Gaiul Mic (Cat. 25, 26), icoana Arhanghelului Mihail de la Jebel (Cat.17), seria completă a celor de la Câlnic (Cat.9 -12) şi Ivanda (Cat. 13-16). Influenţele iconografiei triumfale vehiculate prin intermediul iconarilor valahi şi-au găsit replici autohtone de bună calitate. Menţionăm icoana Sfântului Nicolae de la Cerneteaz (Cat. 18) şi grupul celor împărăteşti semnate de Danciu Lepovici în anul 1759 (Cat.19, 20).

Perechile de icoane împărăteşti de la Ivanda (Cat.21, 22), de la Toager (Cat. 23, 24) şi de la Gaiul Mic (Cat. 25, 26) atestă circulaţia concomitentă a icoanelor împărăteşti cu personajele prezentate semifigură. Ele ilustrează un al doilea tip de comenzi realizate de zugravii români pe teritoriul Banatului. Lucrările care aparţin acestui grup se remarcă prin utilizarea rară a ornamentelor.

În paralel cu lucrările care îşi evidenţiază descendenţa din modele brâncoveneşti pe teritoriul Banatului istoric au fost pictate câteva uşi dar mai ales icoane împărăteşti, a căror cerime este colorată cu verde, oranje sau roşu-roz şi presărată cu steluţe albe sau albe şi ocru. În măsura în care li se cunoaşte provenienţa, se poate preciza faptul că au făcut parte din inventarele unor biserici săteşti de lemn (în prezent dispărute), din aşezări locuite de populaţie românească, sârbă sau de populaţie mixtă româno-sârbă. Pe lângă cele de la Herendeşti şi Ferendia, în câmpia Banatului astfel de icoane au aparţinut bisericilor sârbe de la Ofseniţa şi Dejan (Timiş) (Cat. 27-30), celei din Lăţunaş (Timiş) (Cat. 32) sau la Boka (Serbia). În Banatul de răsărit, icoane aparţinând acestui grup provin din bisericile satelor Berzeasca, Vasiova, Turnu- Ruieni (Cat.33, 34), Cârnecea (36, 37) sau din cea sârbă de la Radimna (Cat. 38, 39).

În concluzie putem afirma că la începutul secolului XVIII regiunea Banatului a fost supusă unei perioade grele, timp în care a absorbit influenţele zonelor învecinate. Icoanele împărăteşti şi cele câteva uşi împărăteşti arată că a existat un număr relative mic de modele în Banat. Pe parcursul acestor decenii lucrările realizate de pictori, reprezentând arta Brâncovenească au devenit importante datorită iconografiei şi caracterului decorative.

-

-

Nowadays the greatest part of the patrimony of religious paintings on mobile supports in Banat is protected in museum collections and religious collections. Certain parts of the old liturgical furniture and iconostasis had been recovered from the inventories of the churches in Banat. The royal icons prevail numerically. The cases when the royal doors or the crosses of Crucifixion had been preserved were less and less. The thematic registers Deisis and the one of the Great Holidays are slightly represented.

The constitution of these collections was beneficial yet it also presented some disadvantages from the viewpoint of the actual possibility to recover the components of the liturgical furniture. There are many situations when the parts of the iconostasis stayed divided between the originary place and the collections, and in other cases the inventory of the iconostasis had been divided between different collections making the process of recovery hard to be done.

Our intention is to recover, as much as we can, the image of the icon in Banat during its evolution, reuniting the component parts of the old iconostasis in Banat, which can be found in collections, and connecting them with those preserved in situ. The present study has a preliminary character and highlights some of the problems related to the icons in Banat understood as some components of the iconostasis, as portrayed in the research done in the last decades. Given the recommended limits for the study we shall reduce our observations to the royal icons and the two royal doors since, through their position in the iconostasis ensemble and their characteristics, these items exert a powerful impact upon the believers. We had chosen a sample of works which, we believe, emphasizes the iconographic and stylistic particularities of these creative categories starting with 1700 until the seventh decade of the XVIIIth century.

We had been imposed this selection by the existence of the question marks related to the possibility of identifying the existence of a tradition in the icon painting in Banat and its possible concrete forms of manifestation.

The complex history of the medieval Banat and the one in the first decades after the setting up of the habsburg political authority influenced the investigated domain, the one of the interior decoration of the church, and especially the iconostasis components, an item specific to the orthodox world, expressing the attributes of symbolism.

Given all the informational penury and the complete inventories, there are several items which come from monastic locations, certified as items from the XVIIth century; they can be dated before the XVIIIth century: an icon on the topic of St. Nicholas, from the inventory of the monastery in Cebza (Timiş) was brought into the old collections of the Museum in Banat, an icon on the topic of St. Nicholas (cat.1) and iconostasis fragments of the Paraclis church of the monastery in Partos (Timiş) consisting in the royal doors (cat.2), a fragment of architrave and the cross with the image of Mary and John the Baptist. The decoration carved on its background, with dominating oriental vegetal motives such as the pomegranate fruit and flower, the pineapple, the apple rose (?), the geometrical ornaments, the twisted rope, the brace and the special quality of the painting indicate the influences of the models of Moldavian iconostasis in the second half of the XVIIth century. These parts of the iconostasis precede the painting of the two royal icons which is dated 1740 (cat.3). A part of the decorative repertoire in Partoş was used by sculptor Stan, in 1743, to make the iconostasis of the Serb church in Ofseniţa (Timiş).

The royal icons are more numerous. Considering the limits recommended we had selected several works, the most representative ones through their iconographic and stylistic components, which are subordinated to the general category of traditional icons.

There is a relatively great group of works which emphasizes the influences of the painting in Wallachia. They are distinguished through some dimensions, which are related to those already mentioned, the background was highlighted in gold, flat blue or it was divided in two chromatic zones: blue like the sky, green like the earth. In the iconographic options they can be noticed by approaching the triumphant hypostasis of the themes; the characters are presented reigning. In the stylistic language, the icons of this group can be noticed because of an excess of decorative attributes resulted from the association of complementary colours and golden sheets, from the abundance of predominantly vegetal ornaments. We selected the following ones from the most representative 409 works: the icon of St. Nicholas in the chapel from Partoş (cat.3); the pair of icons from Banloc (cat.4,5); from Ofseniţa (cat.6,7), Toager (cat.23, 24), Gaiul Mic (cat. 25, 26), the icon of Archangel Mihail from Jebel (cat.17), the complete series of those from Câlnic (cat.9 -12), Ivanda (cat. 13-16) and the royal doors from Ofseniţa (cat.8).

The influences of the triumphant iconography vehiculated by the Valachian icon makers got their qualitative native replies such as the icon of St. Nicholas from Cebza (cat. 18) and the group of the royal ones signed by Danciu Lepovici in 1759 (cat.19, 20).

The pairs of royal icons from Ivanda (cat.21, 22), Toager (cat. 23, 24) and Gaiul Mic (cat. 25, 26) illustrate the circulation of the royal icons with the bust characters and represent the second type of orders executed by the Romanian painters on the territory of the Banat region. These can be remarked through the absence of the ornaments.

There is another group of analyzed icons which is characterized through the colourful background (green, orange and red) spread with stars. They are brought from churches located on the whole territory of the historical Banat and seem to derive from a mutual model followed in the fifth decade of the XVIIIth century. The icons brought from the churches in Ofseniţa, Dejan (cat. 27-30) and Lăţunaş (cat.32) (Timiş), Turnu-Ruieni (cat.33), Cârnecea (cat.36), Radimna (cat.38, 39)(Caraş-Severin) were selected from this category.

Finally we can state that at the beginning of the XVIIIth century the region of Banat underwent a more difficult period of time, absorbing the influences of the neighbourhood. The royal icons and partly a few royal doors seem to emphasize that there was a relatively small number of painting models promoted in Banat. Their great majority had been observed by means of the traditional iconography. During those decades, the works realized by the painters representing the Brancovean art had become important because of the triumphant iconography and the decorative character. 

Complexitatea îmbrăcămintei, detaliile acesteia şi planul secund descriptiv au fost păstrate şi pe mai departe în cazul portretelor capetelor încoronate sau la redarea unor importante evenimente istorice. Acest model central de prezentare a înalţilor demnitari a influenţat portretistica locală bănăţeană – şi cea a zonelor învecinate cu această provincie aparţinând Austro-Ungariei – dar şi comenzile portretelor de demnitari în ţinute de gală, executate pentru palatele administrative. Pentru realizarea unor astfel de picturi, în comenzile adresate artiştilor executanţi ai sfârşitului de secol XIX, se formulau anumite condiţii ale punerii în pagină, conturarea unor detalii importante pentru redarea oficială a modelului. Aceste tratative pot fi exemplificate şi prin corespondenţa conducerii comitatului (aflată în Arhivele Statului din Timişoara) purtată cu bine-cunoscutul pictor, Mihály Kovács, căruia i s-a cerut (în anul 1868) executarea portretelor-pandant ale familiei regale pentru Casa Comitatului. Aceleaşi Arhive din Timişoara păstrează câteva documente care fac referire la existenţa unor picturi, azi necunoscute publicului, declarate distruse sau dispărute, care au înfăţişat demnitari şi personalităţi din Banat şi pentru realizarea cărora consiliul comitatului s-a adresat pictorului Mór Than.

Cercetarea publicaţiilor vremii, ale documentelor de arhivă (scrisorile trimise renumiţilor artişti, sau însemnările unor personalităţi de seamă care mijloceau cererile consiliul orăşenesc sau al celui comitatens către atelierele acestora, documentele de transport, inventarele instituţiilor etc.) relevă numărul mare de comenzi oficiale lansate din Banat către centrele artistice din Budapesta, München sau Viena.

Pentru regiunea noastră portretistica oficială a sfârşitului de secol XIX însemna o simplificare, o schematizare intervenită în figurarea oficială a conducătorului de stat (ţinând cont de numărul extraordinar de mare al portretelor oficiale, obligatorii ale acestui model) şi diminuarea numărului/ sau dispariţia creaţiilor de valoare aparţinând acestui gen. Reprezentarea standardizată a înaltului demnitar se contrabalansa prin conturarea unor atribute ale personajului, prin accentuarea detaliilor picturale ale costumaţiei sau interiorului, prin utilizarea accesoriilor istoriciste, tipice ultimelor decenii ale secolului.

Totuşi, paradoxal, printre numeroasele reprezentări oficiale de factură slabă ale unor înalţi demnitari şi consilieri locali – în galeriile de portrete ale aceloraşi instituţii administrative – au apărut şi lucrări de valoare, creaţii impozante care poartă semnătura unor talentaţi portretişti locali (János Wälder, József Ferenczy etc.) sau ale unor artişti renumiţi având atelierele de pictură în capitala ţării (Mór Than, György Vastagh

-

-

The numerous official portraits in the 19th century, belonging both to the gallery collection of the county and town board and subsequently offered to the museum, permit us to follow the transformations occurred in the representation of the political personalities of the time. While giving up the baroque formula, the states’ leaders choose more simple images but preserve typical details and accessories, certain descriptive symbols of power.

The complexity of clothes, details and secondary plans had been further preserved either in the coronation portraits or in the greatest historical events. These influenced not only the local portraiture in Banat, the one in the areas neighbouring Austro-Hungary, but also the order of “gala” paintings meant for the halls in the administrative palaces. Given such creations, the demands addressed to the painters of the time were preceded by the enumeration of those circumstances the artists had to take into account when executing the paintings. We can exemplify these problems the well-known painter, Kovács Mihály, was also coping with when conceiving the royal, pendant portraits, meant for the County House in Timiş (1868) by means of letters kept in the archives in Timişoara. The same archive documents emphasize the fact that some portraits, which today are declared disappeared or destroyed, and are still unknown to the public, had been ordered and executed for the personalities living in Banat by painter Than Mór.

The research of the publications and archives in Banat (the letters, addressed to the performer artists or personalities responsible for the connection between the local Council boards and different studios, the transport documents, the old inventories of the public institutions etc.) can reveal a high number of orders launched from the zone of Banat towards Budapest, München or Vienna.

For our province, in the domain of the official portraiture, the end of the 19th century represented the simplification, the schematization of representation pointing out the state leader as a model (despite the large number of this type of paintings) and the disappearance of outstanding and qualitative creations. The standard layout (the way of representation) is counterbalanced by the pictorial attributes of the clothing and the typical accessories of “historism” at the end of the 19th  century in this region

Yet, paradoxically, among portraits of local politicians and counsellors – in the same administrative halls – we have precious creations, imposing works signed by local artists (János Wälder, József Ferenczy etc.) or by those living in the capital of country (Mór Than, György Vastagh etc.).

-

-La începutul unui nou mod…

-Profesorii Academiei de Muzică, artiştii şi promotorii vieţii muzicale din Timişoara

-Academia de Muzica de la Cluj, un refugiat în Timişoara

-Primele audiţii …

-Direcţii şi tendinţe ale şcolii de compoziţie din Banat

-Compoziţii de pedagogie muzicală în presa locală

-Comentarii despre lucrările didactice şi muzicologice în presa interbelică

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, particularităţile epocii şi zonei Banat-Timişoara în analiză şi, de asemenea, fenomenul presei în sine, au fost tratate într-o secţiune nouă, intitulată Instituţia rubricii/coloanei muzicale, în cadrul dezvoltării presei româneşti. Deşi acest micro-studiu a apărut după prelucrarea întregului material, este, totuşi, plasat la început, cu intenţia de a pregăti cititorul cu o imagine de ansamblu a temei principale. Notele din partea de jos a paginii, conţinând variate informaţii legate de subiect ce au scopul clarificării cititorului şi netezirii drumului în înţelegerea semnificaţiilor ascunse ale locurilor, evenimentelor şi oamenilor, sunt, de asemenea, de mare ajutor. Citările repetate ale unora dintre rubrici se datorează valenţelor multiple pe care le reflectă. De exemplu, aceeaşi rubrică poate stârni interesul cititorilor atât prin conţinutul său polisemantic cât şi prin interpretarea muzicologului care poate aborda acelaşi text din unghiuri diferite. După prezentarea metodologiei, urmează principalele informaţii pe scurt.

Oglindă a epocii, presa interbelică din Timişoara reflectă o societate orientată atât către Europa de Vest, cât şi spre valorile muzicii naţionale. Mulţi dintre muzicienii locali, care erau şi profesori,  şi-au realizat studiile în străinătate. Muzicieni precum Sabin Drăgoi, Vasile Ijac, Zeno Vancea, Filaret Barbu, Alma Cornea au studiat în Praga, Paris, Viena sau Budapesta. Acest lucru se reflectă în atitudinea privind rolul muzicii şi al muzicienilor în societate, precum şi în concepţia compoziţională. Presa vremii vorbeşte despre profesorii Academiei de Muzică din Timişoara care au luat iniţiative importante, precum înfiinţarea societăţii Prietenii muzicii sau organizarea concertelor simfonice „folk”, pentru „publicul larg, fără posibilităţi materiale”. În afara rolului lor în dezvoltarea şcolii muzicale, toţi profesorii de la Academie au fost promotorii vieţii muzicale din Timişoara, cu mari cariere ca solişti, membri sau dirijori de orchestre simfonice sau dirijori de cor. Iată câteva exemple: Guido Pogatschnigg a fundat orchestra simfonică a Academiei de Muzică; Béla Tomm, împreună cu Ioan Suciu, Iosef Brandeisz and Doro Gorianţ au înfiinţat cvartetul Tomm; Iosef Brandeisz a reprezentat primul violonist al orchestrei Prietenii muzicii timp de 26 de ani, iar Filaret Barbu a dirijat timp de aproape două decenii corul „Ion Vidu”, Asociaţia corurilor şi fanfarelor din Banat, precum şi corurile Lyra şi Progress; George Pavel şi Vasile Ijac, ca şi dirijori ai orchestrei Academiei de Muzică, au influenţat într-o mare măsură viaţa muzicală a oraşului, iar Vadim Şumski a dirijat corul şi orchestra Filarmonicii „Banatul”; Eugen Cuteanu a fondat bine-cunoscutul cvartet care îi purta numele, Nicolae Ursu a fost dirijor la Asociaţia corurilor şi fanfarelor din Banat, iar Mircea Hoinic şi Ion Românu au fondat corul Filarmonicii „Banatul”. Ziarele interbelice din Timişoara conţin multe articole dedicate concertelor acestora, recitalelor şi altor variate evenimente muzicale. Publicaţiile vremii conţin şi dovezi importante privind prezenţa Academiei de Muzică din Cluj ca refugiat în Timişoara (1940-1945), instituţie care a  dezvoltat o colaborare excelentă cu Academiile de Muzică din Timişoara şi Cernăuţi, prin intermediul unor mari personalităţi muzicale, precum: Ana Voileanu Nicoară, Zeno Vancea, Liviu Rusu, Vasile Ijac, Silvia Humiţa, Eugen Cuteanu. Ziarele scriu, de asemenea, despre concertele comune ale elevilor şi studenţilor, dar şi despre concertele profesorilor celor două academii muzicale, atât în calitate de cântăreţi cât şi de creatori. Acordând atenţie fenomenului muzical local, publicaţiile din Timişoara găzduiesc şi comentariile şi criticile noilor creaţii. Anunţând cu promptitudine maximă toate primele audiţii ale unora dintre piesele muzicale compuse de către compozitorii locali, articolele epocii pot forma un repertoriu real al creaţiei muzicale din regiunea Banat. În acest sens, amintim lucrările: Poemul Naţiunii şi Liturghie solemnă, de Sabin Drăgoi, In memoriam patris, de Eugen Cuteanu, pantomima Ivan Turbincă, de Vasile Ijac sau suita Din lumea copiilor, de Alma Cornea Ionescu. Publicaţiile vremii de asemenea reflectă atitudinea estetică a artiştilor din regiunea Banat, privind esenţa naţională şi tendinţele muzicale europene. În acest sens, menţionăm unele studii, precum seria de presă intitulată Importanţa lui Sabin Drăgoi în evoluţia muzicii româneşti sau articolele Arta muzicală din regiunea Banat şi Problematica muzicii româneşti, semnată de Alma Cornea Ionescu.

Analizele dezvăluind conceptele de creaţie şi tehnica de compoziţie sunt dedicate lucrărilor 303 Colinde şi cântece româneşti, culese de Sabin Drăgoi, suita Din lumea copiilor, de Alma Cornea Ionescu, întreaga operă semnată de Vasile Ijac sau recviemul In memoriam patris, de Eugen Cuteanu. Filaret Barbu a scris un studiu cu privire la sinteza dintre aspectul „naţionalist” şi contribuţia originală a autorilor, iar Vasile Ijac a scris un studiu despre aspiraţia învăţământului românesc către universalitate.

În publicaţiile locale, putem găsi, de asemenea, informaţii despre noile lucrări pedagogice muzicale, ca Noua şcoală românească, de Maximilian Costin şi 34 de studii tehnice şi 26 de exerciţii după Carl Czerny, de Alma Cornea Ionescu.

Dintre lucrările didactice şi muzicale publicate sau comentate în ziarele locale, menţionăm Terminologie muzicală şi Chestiuni legate de educaţia noastră, de Alma

Cornea Ionescu, un portret complet dedicat lui George Enescu în studiul Medalionul George Enescu, de Vasile Ijac, Pianul, arta şi maeştrii săi şi monografiile lui Tiberiu

Brediceanu, Gheorghe Dima şi George Enescu, de Alma Cornea Ionescu, precum şi studiul lui Vasile Ijac, dedicate compozitorilor şcolii muzicale din Cluj.

Articolele din publicaţiile interbelice din Timişoara oferă multe informaţii despre şcoala muzicală locală, în timp ce deschide calea anchetelor minuţioase.

Intenţia noastră nu este ca tema să fie exhaustivă sau „de contabilizare”. Am făcut doar o analiză a acestui domeniu vast, printr-o citire panoramică, obiectivul principal al lucrării de faţă fiind de a recrea o lume şi de o actualiza în concordanţă cu litera şi spiritul textului.

-

-

The present survey is an analysis of the columns on Timişoara musical school in the Romanian press during the period between the two world wars. From the many publications studied and from the press excerpts that followed, two aspects are worth mentioning: a concrete one, dealing with objective data and a subsidiary one, dealing with the local specificity of the epoch.

In order for these two aspects to mingle in a harmonious way, the present work has been structured into seven sub-chapters or sections, as follows:

 - At the beginning of a new way…

 - Teachers of the Music Academy, artists and promoters of Timişoara musical life

 - The Cluj Music Academy, a refugee in Timişoara

 - First auditions … - Directions and trends of Banat composition school - Compositions of musical pedagogy in the local press

 - Comments on didactic and musicology works in the inter-war press.

As for the second aspect, the peculiarities of the epoch and the Banat-Timişoara area under analysis and also of the press phenomenon itself have been treated in new section entitled The institution of the musical column, in the framework of the Romanian press development.

Although this micro-study appeared after having processed the entire material, it is however placed at the beginning, with the intention to prepare the reader with a general overview of the main topic.

The notes at the bottom of the page containing various related information meant for clarifying the reader and for smoothing the path to understand the hidden meanings of places, events and people, are also of great help. The repeated quoting of some of the columns is due to the many valences they reflect. For instance, the same column may raise the interest of the readers through both its poly-semantic content and the interpretation of the musicologist who can approach the same text from different angles. After presenting the methodology, here follows the main information in brief.

Mirror of the epoch, the inter-war press of Timişoara reflects a society oriented both towards Western Europe and the values of the national music. Many of the local musicians who were also teachers accomplished their studies abroad. Musicians as Sabin Drăgoi, Vasile Ijac, Zeno Vancea, Filaret Barbu, Alma Cornea studied in Prague, Paris, Vienne or Budapest. This fact is reflected in the attitude regarding the role of music and of musicians in society as well as in the componistic conception.

The press of the time speaks about the professors of Timişoara Music Academy who had important initiatives, like the establishment of the Friends of music society or the organization of „folk” symphonic concerts, for „the large public with no material means”.

Besides their role in the development of the musical school, all the professors at the Academy were promoters of Timişoara musical life, with great careers as soloists, members or conductors of symphonic orchestras or choir conductors. Here are some examples: Guido Pogatschnigg founded the symphonic orchestra of the village Music Academy; Béla Tomm together with Ioan Suciu, Iosef Brandeisz and Doro Gorianţ established the Tomm quartet; Iosef Brandeisz was the first violinist of Friends of music orchestra for 26 years and Filaret Barbu conducted for almost two decades „Ion Vidu” choir, the Association of choirs and fanfares in Banat as well as Lyra and Progress choirs; George Pavel and Vasile Ijac, as conductors of the Music Academy orchestra, influenced at a large extent the musical life of the city, and Vadim ªumski conducted the choir and the orchestra of „Banatul” Philharmonic; Eugen Cuteanu founded the well-known quartet that bore his name, Nicolae Ursu was a conductor at the Association of choirs and fanfares in Banat, and Mircea Hoinic and Ion Românu founded the choir of „Banatul” Philharmonic. The inter-war newspapers from Timişoara contain many columns dedicated to their concerts, recitals and other various musical events.

The publications of the time also contains important evidence regarding the presence of the Music Academy in Cluj as a refugee in Timişoara (1940-1945), institution that had developed excellent collaboration with the Music Academies in Timişoara and Cernăuţi, through great music personalities, such as: Ana Voileanu Nicoară, Zeno Vancea, Liviu Rusu, Vasile Ijac, Silvia Humiţa, Eugen Cuteanu. The papers also write about common concerts of pupils and students, but also about the concerts of the professors at the two musical academies, both as singers and creators.

Paying attention to the local musical phenomenon, the Timişoara publications also host the comments and the critiques of the new creations. Announcing with high promptness all the first auditions of some musical pieces written by local composers, the columns of the epoch may form a real repertoire of the music creation in Banat region. In this respect, we mention the works: Poem of Nation and Solemn mass by Sabin Drăgoi, In memoriam patris by Eugen Cuteanu, the pantomime Ivan Turbinca by Vasile Ijac or the suite From the children’s world by Alma Cornea Ionescu.

The publications of the time also reflect the aesthetic attitude of the artists in Banat region, in relation to the national core and the European musical trends. In this respect, we mention some studies, such as the press series entitled The importance of Sabin Drăgoi for the evolution of Romanian music or the articles Musical art in Banat region and The problem of Romanian music, signed by Alma Cornea Ionescu.

Analyses revealing the creation concepts and the composition technique are dedicated to the works 303 Romanian carols and songs collected by Sabin Drăgoi, the suite From the children’s world by Alma Cornea Ionescu, the entire work signed by Vasile Ijac or the requiem In memoriam patris by Eugen Cuteanu. Filaret Barbu wrote a study on the synthesis between the „nationalist” aspect and the original contribution of the authors, and Vasile Ijac, a study on the aspiration of the Romanian education towards universality.

In the local publications, we can also find information about new musical pedagogy works as The new Romanian school by Maximilian Costin and 34 technical studies and 26 exercises after Carl Czerny by Alma Cornea Ionescu.

From among the didactic and musical works published or commented in the local newspapers, we mention Musical terminology and Matters related to our education by Alma Cornea Ionescu, a complete portrait dedicated to George Enescu in the study George Enescu Medallion by Vasile Ijac, The piano, the art and its maestros and the monographs of Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Dima and George Enescu by Alma Cornea Ionescu, as well as the Vasile Ijac’s study dedicated to the composers of Cluj musical school.

The columns in Timişoara inter-war publications offer many information on the local musical school while opening the way towards thorough investigations.

Exhausting or „bookkeeping” the topic is not our intention at all. We have just made an analysis of this vast field, by means of a panoramic reading, as the main objective of the present work is to re-create a world and up-date it to the letter and spirit of the text.

Anii `30 sunt reprezentativi pentru demersul de specialitate. Este intervalul în care au apărut studii, articole, comentarii critice semnate de istoricul de artă Ioachim Miloia, de cronicarul – artist Ştefan Gomboşiu, de cronicarul – literat Aurel Cosma jr. Arta plastică bănăţeană contemporană autorilor, dar şi istoria artei din zonă (cu aproximativ 200 de ani în urmă) constituie subiectul dezvoltat în paginile publicate. Comentarii şi analize asupra evenimentelor artistice (expoziţii, lansări de carte / albume) desfăşurate în ţară şi în Europa, vin să completeze sfera de interes.

Scrierile lui Ioachim Miloia (1897–1940), studii sau cronică plastică, au racordat spaţiul artistic bănăţean la istoriografia de artă românească. Ele reprezintă perioada de pionierat pentru astfel de preocupări în spaţiul avut în vedere, dar prin rigoarea şi profesionalismul de care a dat dovadă autorul lor, textele sunt referinţe pentru scrisul istoric.

Pe lângă cronica plastică sau articolele cu caracter teoretic, structurate pe speculaţii filosofice, Ştefan Gomboşiu (1904–1978) a publicat şi o serie de articole de atitudine. Aici a vizat îndeosebi învăţământul artistic. Implicat direct în desfăşurarea acestuia, a făcut publice reuşitele şi problemele Şcolii de Arte Frumoase după mutarea sa de la Cluj la Timişoara. În cronici, nu a fost un spirit exaltat.  Arareori a întrebuinţat superlative, chiar dacă artistul era un nume cu statut puternic conturat.

Prin activitatea publicistică în direcţia artelor plastice, susţinută în revista Luceafărul, în primii doi ani de apariţie, Aurel Cosma jr. (1901-1983) a completat, parţial, o lacună în scrisul de specialitate. A probat un model de abordare al domeniului, care la timpul respectiv a oferit pe lângă informaţie şi o lectură captivantă.

Cu relativitate, data care încheie o etapă a preocupărilor la nivel de cronică plastică este începutul celui de Al Doilea Război Mondial. În cele mai multe cazuri, din lipsa fondurilor, revistele timişorene şi-au modificat formatul, şi-au rărit periodicitatea apariţiei şi finalul a fost încetarea tipăririi lor. Pe de altă parte, evenimentele generatoare de subiecte cu caracter artistic, respectiv paleta expoziţională, şi-a pierdut din intensitate, iar atenţia publicului a fost captată de realităţi mult mai telurice.

-

Die Kunstgeschichtsschreibung, tätig im Bereich der Fachbehandlung und –kritik, beinhaltet für die temeswarer Zwischenkriegszeit rumänischsprachiges Material, das in den Kulturzeitschriften Banatul (Das Banat), Fruncea (Die Stirn), Luceafărul (Der Stern), Analele Banatului (Die Banater Jahrbücher) erschien. In der Tagespresse sind Aufzeichnungen, Stellungnahmen sowie kurze Kunstrezensionen zu finden.

Die 30er Jahren sind für das fachliche Vorgehen bemerkenswert. Es ist die Zeit, in der Abhandlungen, Artikel, Kritikkommentare des Kunsthistorikers Ioachim Miloia, des Berichterstatter-Künstlers Ştefan Gomboşiu, des Berichterstatter-Literaten Aurel Cosma jr. veröffentlicht wurden. Die zeitgenössische Banater bildende Kunst, aber auch die Kunstgeschichte des Gebietes vor ungefähr 200 Jahren, bilden das Thema der herausgebrachten Blätter. Kommentare und Rezensionen der Kunstereignisse (Ausstellungen, Förderung eines Buches /eines Kunstalbums) aus dem Inund Ausland vervollständigen den Interessenbereich.

Ioachim Miloias (1897-1940) Schriften - Abhandlungen und Kunstrezensionen - haben den Banater Kunstraum an die rumänische Kunstgeschichtsschreibung angeschlossen. Sie vertreten die bahnbrechende Periode der künstlerischen Pressebeschäftigungen im Banat. Dank des hohen Niveaus und der beruflichen Ausbildung des Autors zählen die Texte zu den Referenzstücken in der Geschichtsschreibung.

Ştefan Gomboşiu (1904-1978) hat neben Kunstrezensionen und theoriebezogenen Artikeln (unter Einfluss philosophischer Spekulation) auch eine Reihe Stellungnahmen veröffentlicht. Damit ist besonders das Kunstschulwesen gemeint. Dadurch dass er darin direkt einbezogen war, konnte er sowohl den Erfolg als auch die Probleme der Kunsthochschule nach ihrer Verlegung von Klausenburg nach Temeswar öffentlich machen. In seinen Aufsätzen war er kein exaltierter Geist: nur selten, auch wenn der Künstler einen berühmten Namen hatte, machte er Gebrauch von Superlativen.

Aurel Cosma jr. (1901-1983) hat durch seine künstlerisch orientierte journalistische Tätigkeit, in den ersten zwei Erscheinungsjahren der Zeitschrift Luceafărul (Der Stern), eine Lücke im fachlichen Schriftwesen ergänzt. Er probierte ein Erörterungsmodell des Faches aus, das zu jenem Zeitpunkt Information und spannende Lektüre anbot.

Der Zeitpunkt, zu dem diese Etappe der künstlerischen Journalistik endete, ist, relativ ausgedrückt, der Anfang des Zweiten Weltkrieges. Meistens mussten die temeswarer Zeitschriften wegen unzureichender Finanzierung ihr Format ändern, um dann seltener und schliesslich gar nicht mehr veröffentlicht zu werden. Andererseits hatten die Ereignisse künstlerischen Inhalts, besonders Ausstellungen, an Intensität verloren, da das Publikum telurischeren Realitäten Aufmerksamkeit schenkte.